Whitney, dragostea mea

Capitolul XXXVI

Când Whitney se trezi, el nu mai era acolo, iar pentru un moment îngrozitor crezu că visase tot ce se întâmplase noaptea trecută. Se întoarse pe spate, dezamăgită, apoi îl văzu. Stătea lângă geam, la câţiva paşi de pat, într-un halat vişiniu pe care i-l adusese, evident, servitorul, alături de serviciul de argint de cafea ce se afla pe măsuţa din faţa lui.

Draperiile grele erau pe jumătate trase, dezvăluind un cer albastru, strălucitor, fără nori. Însă în contrast cu dimineaţa veselă de iulie chipul frumos al lui Clayton părea foarte sobru, de parcă gândurile i-ar fi fost departe. Whitney se întrebă neliniştită care să fi fost motivul expresiei lui, când cu doar câteva ore înainte fusese atât de cald şi pasional.

Îmbrăcând halatul albastru de mătase pe care-l purtase în seara dinainte. Whitney păşi pe covorul oriental, oprindu-se lângă scaunul lui. Era atât de absorbit în gânduri, încât fu vădit speriat când ea îl atinse pe umăr.

- Când m-am trezit şi nu te-am găsit în pat, pentru o clipa am crezut că doar am visat că ai fost aici azi noapte.

Expresia feţei lui se înmuie şi întinse mână, o prinse de braţ şi o trase cu blândeţe, însă ferm in poala lui.

- Cum te simţi? o întrebă el trecându-şi uşor braţul pe după mijlocul ei.

- Mă simt revoltător de bine pentru o femeie în starea mea, glumi ea, încercând să-l bine dispună. Deşi, dacă sunt lăsată singură mai mult de câteva clipe, am tendinţa şocantă să adorm.

Plimbându-şi degetele peste abdomenul ei, întrebă tandru:

- Ce face bebeluşul?

- Amândoi facem foarte bine, acum, că tu eşti alături de noi, îl asigură Whitney.

Dădu satisfăcut din cap, însă expresia feţei lui redeveni gravă.

- Am stat aici şi m-am gândit... îi explică el.

- Urăsc când faci asta, îl tachina Whitney, întinzând mâna şi netezindu-i fruntea încruntată.

- Urăşti când fac ce anume?

- Când te gândeşti la lucruri care te fac să te încrunţi.

- Îmi pare rău... începu el.

- Fie, de data asta te iert, însă gata cu gânditul. Clayton îi zâmbi, însă-i ignoră eforturile hotărâte de a se comporta ca şi când toate erau deja la locul lor şi normale între ei, graţie nopţii trecute.

- Când m-am trezit mi-am dat seama că nici nu mi-am cerut scuze pentru comportamentul meu impardonabil, nici nu ţi-am explicat motivele pentru care m-am purtat astfel şi trebuie să le fac pe amândouă.

Devenind serioasă, Whitney dădu din cap şi-l lăsă să înceapă.

- După cum ştii deja, când m-ai trimis la biroul tău să caut scrisoarea mătuşii tale, am găsit o altă scrisoare, una neterminată. Era datată în ziua dinaintea venirii tale la mine, la Claymore, iar in acea scrisoare scriai că te temeai că erai însărcinată.

- De unde ştii că mi-am dat seama că ai găsit acea scrisoare?

- Alaltăieri am renunţat, în sfârşit, la orice urmă de demnitate şi am trimis după prietena ta, Emily Archibald, cu gândul fie să o conving, fie să o intimidez şi să o fac să-mi spună unde erai.

- Biata Emily. Nu ţi-ar fi putut spune fiindcă nu i-am spus unde aveam de gând să mă duc.

- Aşa mi-a spus şi ea şi am crezut-o. Mi-a spus puţinul pe care-l ştia, inclusiv faptul că ştiai că găsisem scrisoarea neterminată din biroul tău.