I can't help but love you (boyxboy)

10

Ambulanța.

POV. Chris

Îmi urmăresc ceasul de la încheietura mâinii și un zâmbet mi se onduiește pe buze. Mă ridic de pe scaun, iar de parcă îmi citi gândul, pot să văd pe geam cum în parcare el intră cu motocicleta. Devreme ca întotdeauna, omul acesta probabil nu a întârziat nici la propria naștere. Respirația mi se blochează puțin, privind visător imaginea de pe geam. Soarele reflecta puțin, însă eram în stare să-l privesc pe bărbatul din parcare. Își dă joc casca și ezită puțin pe loc. Chiar a venit cu motocicleta, gândul acesta mă zăpăcea complet. Păcat ca biroul meu era situat la un etaj mai înalt, astfel nu puteam vedea bine, dar eram sigur că arăta al dracului de sexy. După interviu caut eu o scuză să mă plimbe și pe mine. Poate îi zic că-mi este foame? Este ora de prânz totuși.

Iau o gură de aer și decid să îi spun Milenei să nu-mi aducă azi prânzul. Nu voiam să-mi strice planul— nu unul foarte complex, dar nu aveam alte scuze. Nu am călătorit niciodată pe o motocicletă, iar dacă aveam ocazia ca prima mea călătorie să fie chiar cu roșcatul, nu voiam să o pierd. 

Voiam și să-i văd unghiile. Până la urmă mi-a trimis o poză, dar varianta reală sunt sigur că era cu mult mai bună. Mă bucur că i-am dat follow pe instagram. Eram puțin sceptic că o să-mi accepte, deoarece părea genul care accepta la puține persoane. Dar a făcut-o! Iar acum mi se plânge că primește mii de cereri și a trebuit să-și dezactiveze notificările.

Adorabil.

Pozele cu el de pe instagram îmi făceau zâmbetul de pe buze și mai larg decât era, iar inima îmi zvâcnea puternic în piept. Orice făcea roșcatul ăsta mi se părea genial. Eram curios despre fiecare colț din el.

Deschid ușa de la biroul secretarei mele și îmi plimb privirea suspicios prin cameră. Deobicei aici era cineva deja, femeia asta nu prea suportă liniștea și în loc să își facă treaba, îi și mai deranja pe alții de la lucru. Însă azi văd ca este o excepție, nu este absolut nimeni aici.

Îngheț când o văd pe femeie cu mâna pe stomac și o expresie îngrozită pe față.

— Ești bine?? Fug până la ea, fiori reci prelingându-se peste șira spinării mele.

— Eu… c-cred că a început, îmi șopti, scrâșnindu-și dinții. 

Simt cum tot corpul îmi îngheață pe loc. Ce naiba?! Ce a început?! Dar nu se presupunea că mai are o săptămână? Ce naiba!!!! 

Nu-mi spune–

Ochii mi se măresc, dar reușesc să mă ridic de lângă ea și sa îmi scot telefonul din buzunar. Te rog. Te rog. Te rog rabdă. Ultimul om care este potrivit în astfel de situație… sunt eu! Nu pot, nu înțeleg ce presupune o naștere, iar doar gândul îmi face degetele să tremure peste tastele de la telefon.

Trebuia să mai chem pe cineva.

— Expiră, inspiră, n-am habar, fă ceva, dar așteaptă până vine ambulanța, încerc să o calmez, în timp ce respirațiile ei devin mai abundente. 

— La naiba, nu mai am mult! Spune-le să se miște repede! Mi se plânge femeia, înfingându-și unghiile în biroul de lemn din fața ei.

Duc telefonul la ureche, ieșind cu un pas în hol. Desigur că nu era nimeni, de ce naiba ar fi? Idioți, mereu mă deranjează fiind aici, dar acum dispar fix când am nevoie de ei mai mult. 

Cei de la urgență în sfârșit îmi răspund. 

— Chiar acum o ambulanță. Ea naște, zic îngrijorat, simțind cum genunchii mi se înmoaie de fiecare dată când privirea mi se întorcea spre ea.

Nu voiam nici pe departe să fiu martor la o femeie care naște. 

POV. Leo

Ies din cafenea, verificându-mi ceasul de la telefon. Ca întotdeauna ajunsesem un pic prea devreme pentru interviu și deși crezusem că Chris o să mă primească, cei de la recepție au spus că el nu răspunde la telefon, iar fără permisiunea sa directă, nu am voie.

Cel puțin am ocazia să-mi beau cafeaua, deoarece eram pe jumătate ostenit— fugisem toată dimineața încât să vorbesc cu șeful meu despre articol și după trebuia să-l transmit, după aveam de semnat ceva, după trebuia să mă întâlnesc cu un critic… pe scurt, a fost o dimineață complicată. Acum aveam ocazia să-mi mai trag puțin sufletul, deoarece cu Chris era situația mereu mai calmă.

Sorb o gură din cafea și mă apropii de clădire cu pași leneși. Doamne ajută că era situată într-un loc public. Dacă trebuia să aștept și să nu am de unde-mi lua măcar o cafea— chiar ar fi fost supărător.

Privirea mi se oprește asupra ambulanței din fața intrării. Înghit în sec și urmăresc cu privirea mulțimea de oameni care urmăreau scena curioși. Aici lucrează mulți oameni, probabil se întâmplă des… însă pe mine tot nu mă prea încântă să văd o ambulanță. Mereu doar de la vești proaste te poți aștepta din partea lor. Nici nu dură prea mult, înainte ca ambulanța să plece, luând o viteză impresionată. Până și alarmele de la ambulanță erau pornite, iar sunetul lor îmi lăsau un gol puternic în stomac. 

Trebuie să fie ceva urgență, mă gândesc eu, arcuindu-mi sprâncenele uimit. Nu puteam minți, acum toată situația cu ambulanța îmi făcea pielea de găină. Îmi aducea aminte de câteva secvențe ușor șterse de acum 3 ani— din noaptea în care intrasem eu în comă. Deși atunci leșinasem, puteam încă auzi sunetul puternic provocat de către alarmele sau cum dracu se numesc.

Nu trebuia să mă sustrag, astfel că doar iau o gură adâncă de aer și reintru în clădire. Oamenii s-au mai împrăștiat, iar acum intrarea era mai liberă. Doamne ajută, părea stresant.

Mă apropii de recepție și îmi întind bărbia după bărbatul care privea încă pierdut în spatele mele. El își drese glasul și mă privi pe mine.

— Îmi pare rău, domnule, dar domnul Wallace a plecat cu ambulanța, deci întâlnirea se anulează. Ne pare rău, vă contactăm mai târziu, în caz de o să fie reprogramată întâlnirea. 

Înghit în sec, strângând ușor paharul în mână. El? Fix el?

— De ce cu ambulanța? Glasul meu era ușor răgușit, fiind puțin uimit de răspunsul pe care l-am primit.

— Ne pare rău, nu putem oferi informații.

Dau din cap puțin pierdut și mă întorc pe vârfuri, privind ușor confuz podeaua din fața mea. Era cumva din cauza… condiției sale?