I can't help but love you (boyxboy)

25

Ultima zi.

Era ultima zi. TREBUIA SĂ-MI CER SCUZE. Pur și simplu trebuia, dar nici bine nu venise că deja mă îngrijoram. Azi era ultimul interviu. Și cel mai greu. Nu neapărat interviu, nu aveam întrebări de răspuns, dar trebuia să îmi examineze programul și să facă un articol despre ce fac eu într-o zi. Obositor pentru el și pentru mine. Trebuia cel puțin 6 ore să stăm azi împreună. Adică 6 ore pe mine nu mă deranjau deloc, aș sta și toată viața, chiar și fără sa fim obligați, dar știam 100% că voi zice o tâmpenie ce o să-l pună într-o poziție jenantă. 

AGHHHHH!

Și sper din tot sufletul ca în aceste 6 ore să găsesc oportunitatea de a discuta cu el. Deși îmi frământam acum agresiv degetele, iar pielea îmi transpira. Era ora 7 jumătate dimineața. Mult mai devreme decât mă trezesc eu deobicei, dar tot nu aveam somn.

Chiar dacă îmi cer scuze, asta nu presupune că o să ne mai întâlnim vreodată după ziua de asta. Iar eu nu aveam idee dacă asta era ceea ce voiam sau nu. Până la urmă era decizia lui, eu aveam de gând să o respect, însă tot îmi doresc să-mi cer scuze. Nu vreau ca drumurile noastre să se despartă înainte de a fi măcar pe o undă pozitivă. M-aș simți probabil vinovat toată viața.

Îmbrățișez perna de lângă mine și oftez zgomotos. Doar oftatul meu se mai auzi în liniștea camerei și acum că mă uitam— eram atât de singur. Și umblam atât de disperat după el. După o singură persoană. Când mi-ar fi cu mult mai ușor să obțin milioane de alte persoane. Dar nu pot face absolut nimic. Deoarece nici o persoană, chiar și din cele 7 miliarde, nu se vor simți precum el. Strâns lipit în brațele mele.

Se auzi soneria de la ușă, iar inima începe să-mi bată mai puternic imediat cum sar din pat. După ce fug pe scări la etaj, încetinesc pasul, doar ca să nu pară că eu nu abia acum m-am trezit. Să știe că sunt atât de emoționat de ultima noastră zi ar fi foarte penibil.

Dar nu voiam să distrug totul. Azi chiar voi încerca să nu mai fiu atât de idiot. Chiar voi încerca să-mi adun cuvintele și să-i spun. Dar doar Dumnezeu știa cât de al dracului de greu era.

Înainte să deschid ușa verific dacă chiar este el și cum am și știut, chiar el era. Iau cea mai adâncă gură de aer și îmi frec rapid ochii înainte să deschid ușa. Un căscat îmi părăsi buzele în timp ce îl văd pe el. Doamne, ce bine pus la punct este el la ora asta. Era inimaginabil cât de bine arăta. L-aș duce chiar în dormitorul meu. Oricum tare departe nu era.

Iar dormitorul meu tot era locșorul nostru. Chiar dacă el nu știe asta. Mereu va rămâne locul doar pentru el. Nu las pe nimeni altcineva acolo.

— Bună dimineața, mă salută simplu, iar eu dau din cap.

Oare a observat că eu sunt dezbrăcat în fața lui? Aveam boxeri, dar el știa deja cum dorm, deci nu credeam că ar fi mare problemă. Dar cred că era ușor jenat și eram puțin mândru de rezultat. Măcar și trupește să mă vrea.

— Eu abia ce m-am trezit, dar mă duc să fac un duș. Tu stai aici și fă-te ca acasă, murmur ușor agitat.

Vocea îmi tremura. Oh doamne, se simțea de câteva ori mai oribil atunci când era și el aici. Mă simțeam atât de vinovat, trebuia să găsesc șansa de a-mi cere scuze. Dar mi se blocau cuvintele în gât. El părea bine, mă rog a trecut deja o săptămână de când a plâns… dar nici nu se comporta foarte dubios. Părea obosit, dar și lucrul lui știam că este încărcat în ultimul timp. Va trebui să vorbesc eu cu șefii lui.

— Mă grăbesc, repet de două ori din cauza emoțiilor și mă întorc pe vârfuri. 

Neatent mă lovesc de colțul de perete de lângă scări, ceea ce îi aduse un zâmbet discret pe buzele lui. Arăta atât de bineeeeeeeeeeeee când zâmbea.

— Nu trebuie. Ia-ți tot timpul, îl aud cum zice înainte să fug pe scări. 

Acum se râdea de mine, dar nu conta. Era și asta o metodă de a îi sta în minte. Se gândea la mine, nu vedeam decât plusuri. Deși a durut puțin. 

///

— Hai, urcă-te în mașină, îi spun și îi deschid ușa, prefăcându-mă nonșalant de comportamentul meu.

Nu eram atât de bun la prefăcătorie. Nu cel în puțin în preajma sa.

— Um, okay? Te comporți ciudat, murmură abia auzit.

— În ce fel de ciudat?

Azi conduceam eu. Eram foarte indecis: să stau cu el în spate, dar să fie șoferul în mașină; sau fără șofer, dar nu stau cu el în spate. Iar în față ar fi ciudat ca el să steie, ar arăta prea mult precum un cuplu. Și deși voiam asta, nu știu dacă voia și el. Mă gândeam prea mult, nu? Cert e că am ales fără de șofer pentru că mă simțeam că strică tot momentul. Și era și ziua soției lui, iar eu mă simțeam ciudat să nu îi dau liber. Dacă aș fi în locul lui, aș vrea liber pentru a sta cu Leo.

— Nu știu.

— Sunt obosit, mă plâng. 

— Tu mereu ești obosit.

Dar de data aceasta eram obosit pentru că nu am putut dormi din cauza ta. Însă ăsta era singurul motiv acceptabil pentru care aș putea fi obosit.

— Eu voi sta toată ziua în spate, nu am nevoie decât să trag observații, deci nu voi deranja, spune după o pauză scurtă.

Tu m-ai putea deranja. Dar se mai numește deranjat dacă mi-aș chiar dori asta?

— Nu este nevoie. Nu mă deranjezi, pronunț cuvintele încă destul de agitat.

Pornesc mașina, încercând să nu lovesc botul sau spatele accidental când ies din garaj. Ar fi o introducere mișto de articol, dar nu prea voiam să-l pun în pericol și să întârziem. Așa că mă rezum la introducerea mai plictisitoare.

— Ce schimbare azi. Ai fost la biserică de curând? Îngână întrebarea plictisit în timp ce căuta prin ghiozdanul lui ceva.

Dar nu o să mă ierte cu una, cu două. I-am rănit sentimentele până la urmă și deși mă urăsc pentru asta— nu mai puteam schimba trecutul. O să încerc totuși să mai calmez apele înainte de a-mi cere scuze. Nu vreau nici un sentiment de antipatie de moment să îl țină pe loc din a-le accepta.

Surâd scurt și mă întorc spre el. Mă întind și îi pun cureaua, zâmbind inconștient destul de larg.

— Mai bine. 

— Ești al dracului de bipolar, Chris.

— Nu prea vreau să mori în mașina mea că asta e preferata mea.

Își dă ochii peste cap, iar eu mă întorc înainte. Drace, din cauza emoțiilor am clacat. Chris, ești un idiot.

— Ai luat micul dejun? Mă trezesc că întreb după câteva secunde de liniște, timp în care am întors mașina și am reușit să ies pe strada principală.

— Îmi duci așa tare grija?

— Ai zis că nu deranjezi, dar întrebările astea mă deranjează. Pur și simplu va fi o zi complicată, deci nu te vreau leșinat pe undeva din cauza oboselii. Ar fi o grijă în plus.

— Merci de grijă, îmi reproșă oarecum sarcastic.

— A, deci nu ai mâncat. 

— Pot să-mi duc singur grija. 

— Eu vreau să mănânc, îi zic, ținând strâns volanul. Iar tu vii cu mine.

— N-ai putut să mănânci mai devreme?

— Abia m-am trezit, dau din umeri. 

Îl aud cum oftează neplăcut, dar nu mai spuse nimic.