Amnezie

Capitolul X

Razele strălucitoare ale soarelui pătrundeau prin draperiile verzi și coborau în capătul îndepărtat al camerei, când Sheridan deschise ochii iar. Logodnicul ei stătea pe un scaun lângă pat, adormit, ținând-o de mână. În cursul nopții își scosese haina și eșarfa de la gât, își descheiase cămașa și adormise cu brațele încrucișate pe pat și capul sprijinit pe ele. Avea fața spre ea, iar Sheridan își întoarse ușor capul pe pernă și răsuflă ușurată când observă că mișcarea nu-i mai declanșase bubuiturile înnebunitoare.

Toropită după un somn adânc, îl studie cu atenție pe bărbatul care-i era destinat.

Era bronzat, deci își petrecea mult timp în aer liber, avea părul bogat, șaten-închis, tuns elegant spre tâmple, atingându-i puțin gulerul la spate. Pentru moment era nepieptănat, fiindcă se agitase dormind; avea aspectul unui băiețandru cu gene lungi și arcuite, profilându-se pe obraji tineri. Restul nu avea nimic copilăresc; Sheridan simți un amestec de fascinație și jenă nefirească descoperind aceasta. Începuse să-i crească barba, dar observă că are o bărbie puternică, de om hotărât chiar și în momentele grele. Părea încruntat, probabil din pricina unui vis agitat. Materialul mătăsos al cămășii se mula perfect pe umerii puternici și pe brațele musculoase. Prin deschizătura cămășii se zăreau fire de păr gros, ca și acelea de pe brațe.

Trupul său era bine clădit, unghiular, începând cu nasul fin, aristocratic, până la degetele lungi și puternice. Părea un bărbat foarte hotărât și de neînduplecat, își zise ea.

Era frumos.

Doamne, cât de frumos era!

Ridică privirea de pe fața lui și pentru prima dată se uită împrejurul ei. Rămase uluită de luxul strălucitor din camera unde predominau verdele și auriul. Pereții erau tapetați cu mătase verde-deschis, draperiile erau din același material, ca și baldachinul de deasupra patului, susținut de un schelet metalic lustruit, cu șnururi aurii in colțuri. Până și căminul din partea opusă patului era din marmură verde, decorat cu păsări aurii la colțuri şi ornamente din alamă. Două canapele prelungi, rotunjite la capete, cu tapițeria din mătase verzuie, erau aşezate față în față în dreptul căminului, iar între ele se găsea o măsuță ovală, joasă.

Își concentră din nou atenția asupra capului celui care se odihnea chiar lângă coapsa ei şi se simți înviorată. Cu siguranță că avusese noroc, fiindcă sortitul ei era nu numai deosebit de chipeș, dar şi extrem de bogat. În plus, stătuse cu ea toată noaptea, dormind în acea poziție deloc confortabilă, fără să-i dea drumul la mână; asta însemna că trebuie să fie foarte îndrăgostit de ea.

Era evident că o curtase, apoi o ceruse de soție. Închise ochii şi căută chiar şi o îndepărtată amintire despre ei doi în trecut, dar nu găsi decât un gol întunecat. Nici o femeie nu ar putea uita curtea pe care i-o făcuse un asemenea bărbat, sau iubirea lui; era practic imposibil. Şi-ar îi amintit instantaneu, își spuse îngrozită, intrând în panică; apoi parcă ameți de-a binelea. Își spunea în minte lucruri pe care el ar fi trebuit să i le spună: Vrei să-mi faci onoarea de a-mi deveni soție, domnișoară...? Domnișoară cine? Domnișoară cine?

Rămâi calmă! se avertiză ea disperată. Concentrează-te asupra altor lucruri... lucruri frumoase pe care trebuie să ți le fi spus. Nu-şi dădea seama că respiră mai repede şi-I strânse tare de mână, încercând să-şi amintească măcar ceva din ce-i legase. Probabil că se purtase cu ea ca un nobil pretendent la mâna ei. Îi adusese flori și îi spusese că e deșteaptă, fermecătoare şi frumoasă. Probabil că ea întruchipa toate aceste calități, dacă vrăjise inima unui tânăr atât de deosebit...

Încercă sã-şi amintească mãcar ceva, dar mintea îi era goală.

Încercă să-şi amintească o frază fermecătoare, dar mintea îi rămase tot goală. Se calmă şi se concentră asupra chipului ei. Chipul ei...