Ar fi fost o greșeală să-l caute pe Stephen, chiar și de la o distanță sigură, iar Sherry știa acest lucru foarte bine, însă nu se putea abține. El îi spusese că joia mergea la teatru mai întotdeauna și ea dorea, avea nevoie, să-I vadă măcar încă o dată până ce va pleca din Anglia. Îi scrisese mătușii ei în urmă cu trei săptămâni, la o zi după contramandarea nunții, explicându-i tot ce se petrecuse și rugind-o pe Cornelia să-i trimită bani pentru întoarcerea acasă. În acest răstimp Sherry căutase un post de guvernantă la o familie numeroasă, care nu dispunea de fonduri pentru a angaja o femeie mai în vârstă, cu experiență și care nu se ostenise să verifice scrisorile de recomandare scrise de Nicholas DuVille, cu numele lui Charity Thronton ca a doua persoană care ar fi putut da referințe despre ea, referințe despre care Sherry știa că bătrâna nu ar fi putut oferi prea multe detalii.
Galeria era aglomerată la Covent Garden și oamenii de aici erau gălăgioși și nerăbdători, înghesuindu-se și călcând-o pe picioare, înghiontind-o constant, însă ea nici nu observă. Avea ochii fixați pe o lojă goală, a șaptea din față și se uită Ia ea până ce florile și ornamentele aurii începură să-i joace în fața ochilor. Timpul trecea și opera devenise supraaglomerată. Dintr-o dată se depărtară perdeluțele de la loja a șaptea și Sherry îngheță, intrând în panică pentru că în sfârșit urma să-I vadă... apoi se simți sfârșită fiindcă nu-I văzu în grupul care intrase în lojă.
Poate că numărase greșit, se gândi disperată și începu numărătoarea din nou, căutând printre chipurile aristocratice un anume chip. Fiecare lojă era separată de cea vecină printr-o coloană aurie, de care era suspendat un lampion. Sherry numără încă o dată, apoi privi spre mâinile strânse în poală care începuseră să-i tremure. EI nu va veni în această seară. Cedase loja altora. Va mai trece o săptămână până ce va putea veni din nou, dacă va economisi bani de ajuns pentru încă un bilet.
Orchestra dădu tonul și cortina purpurie se ridică încet; Sherry privea insistent loja, ignorând muzica pe care cândva o iubise, ridicându-și privirea sistematic către cele două locuri goale din lojă, dorind să-I vadă acolo. Înțelegând că sperase în zadar, se rugă ca data următoare când va mai privi în direcția aceea el să fie prezent.
Stephen sosi între actul întâi și al doilea, dar ea nu-I văzu când intră în lojă. Când îi văzu chipul sumbru, doar o umbră din bărbatul care-i bântuia amintirile, inima i se frânse. Ochii îi rămaseră Iipiți de chipul lui frumos pe care încercă acum să-I memoreze, să-I aduleze, clipind des printre lacrimile care șiroiau neîntrerupt.
Nu o iubise, își aminti Sherry torturându-se cu acest gând și cu imaginea lui. Pentru el ea fusese doar o responsabilitate pe care și-o asumase din greșeală. Știa acest lucru dar nu se putea stăpâni să nu-I privească; buzele lui frumos conturate, care se mulaseră pe ale ei cândva; profilul lui care cândva era cu totul altul doar când zâmbea.
Sherry nu era singura persoană care nu dădea atenție spectacolului. Pe partea cealaltă, în loja ducelui de Claymore, Victoria Fielding, marchiză de Wakefield, privea cu atenție ocupanții galeriei, căutând-o din ochi pe tânăra zărită ceva mai devreme în holul operei.
- Știu că femeia pe care a văzut-o era Charise Lane... adică Sheridan Bromleigh, îi șopti Victoria lui Whitney. Se ducea la galerie, iat-o! exclamă pe un ton șoptit. Poartă o bonetă albastru- inchis.
Nebăgându-i în seamă pe soții lor curioși, care le priveau nelămuriți de pe scaunele din spatele lor, cele două prietene o urmăreau atente pe tânără și stăteau aproape una de cealaltă, părul castaniu al Victoriei practic atingând șuvițele brune ale lui Whitney.
- Dacă nu avea boneta pe cap, am fi știut sigur că ea este, după culoarea părului!
Whitney nu avea nevoie să-i vadă părul. În următoarea jumătate de oră tânăra nu se uită decât spre loja lui Stephen și aceasta era o confirmare suficientă.
