Amnezie

Capitolul XLII

- Mai doriți altceva, milord sau pot să mă retrag?

Stephen își ridică ochii de la paharul cu lichior pe care-I ținea în mână și-l privi pe valetul cel bătrân stând în pragul dormitorului său.

- Nu, răspunse el scurt.

Își rugase familia și pe vicar să aștepte până în urmă cu trei ore, crezând că Sheridan Bromleigh se va întoarce. Dacă era nevinovată, dacă într-adevăr nu avea nici un ban, nu numai că ar fi dorit să-i dea o explicație ca să se absolve de orice învinuire, dar ar fi cerut la rândul ei explicații de Ia el despre faptul că el pretinsese că erau logodiți. De vreme ce nu căutase aceste explicații, singurul răspuns era că dintotdeauna știuse adevărul.

Oricum, în acest moment, nu se mai putea evita adevărul și nici o cantitate de lichior din lume nu i-ar fi putut stăvili mânia care începuse să-I ardă ca focul Iadului. Sheridan Bromleigh nu-și pierduse niciodată memoria, era evident. Când își recăpătase cunoștința prinsese momentul cel mai favorabil pentru a duce de atunci încolo o viață mai bună o vreme, iar el îndulcise afacerea de o mie de ori oferindu-se să-i devină soț. Probabil că acum râdea de el amintindu-și când jucase rolul lui Burleton, așa cum ea îl jucase pe acela al stăpânei sale.

După cită experiență avea Stephen și fiind foaie emancipat, acum își dădea seama că devenise pradă celei mai vechi scheme utilizată de femei, domnișoara neajutorată care cere ajutor! De două ori! Prima dată cu Emily, iar acum cu Sheridan Bromleigh.

După cât talent avea Sheridan, ar fi trebuit să joace pe scenă. Acolo îi era locul, alături de celelalte semi-dansatoare ambițioase care dansau și-și recitau replicile. Mai luă o înghițitură, amintindu-și una dintre cele mai bune reprezentații ale ei: prima fusese cu adevărat impresionantă. În dimineața când el adormise lângă patul ei și se trezise de plânsul ei. Nu știu cum arăt, se tânguise ea sfărâmându-i inima cu lacrimi. E o copilărie, dar fiindcă te-ai trezit, nu ai putea să mă descrii. Apoi fusese dimineața când ea se decisese să-i atragă atenția asupra părului ei, în caz că el nu observase deja efectul de sirenă, se gândi Stephen disprețuitor. Părul meu nu e șaten. Privește-l. E roșcat.

Ce cretin fusese, stând transfigurat lângă ea, asemuind-o cu Madona. E atât de... de înflăcărat! îi spusese ea, reușind să pară nefericită pentru un păr care-i ședea superb.

Apoi fusese confuzia fermecătoare despre felul cum trebuia să se poate. Am înțeles de la Constance, camerista, că ești conte și că trebuie să-ți vorbesc cu „milord". Printre lucrurile pe care le știu este și că în prezența unui rege nu se cuvine să te așezi decât dacă ești invitată.

Stephen recunoscu acum cu cinism că episodul lui preferat fusese în noaptea când se dăduse pentru prima dată jos din pat și-I rugase mieros: Familia mea, cum sunt ei? După ce-i explicase că tatăl ei era văduv ea îl privise cu ochii aceia mari și fermecători și-i spusese: Suntem foarte îndrăgostiți?

În toate conversațiile lor o singură dată era să se dea de gol. El tocmai îi spunea că trebuie să-i angajeze o însoțitoare, dacă urma să stea în casa lui, iar ea fusese. Nu am nevoie de însoțitoare, eu sunt o. Fusese singura ei scăpare, dar, privind retrospectiv, era o dovadă de netăgăduit.

Se simțise bine în compania servitorilor fiindcă făcea parte din rândurile lor.

Iisuse, ce oportunistă strălucită a fost, se gândi Stephen cu voce tare și scrâșnind din dinți. Probabil sperase că va reuși să-I convingă să-i ofere protecția lui și să o instaleze într-o casă a ei, dar in loc să facă asta, el ii oferise numele lui!

Dădu pe gât restul băuturii de parcă ar fi încercat să spele amărăciunea și autodisprețul, apoi se ridică și merse in dormitor.

În ciuda protestelor din trăsură, pe când mergeau la Almack's, vrăjitoarea roșcată acceptase să se mărite cu el în mai puțin de o oră și lăsase să se înțeleagă că el o convinsese pe ea.