Daddy : O dragoste greșită [[Finalizată]]

Capitolul 5

Dylan

  Te-ai simțit vreodată vinovat pentru că faci ce-ți spune inima? Ai simțit vreodată că iubirea, poate să să-ți distrugă și ultima picătură de liniște. Asta simt eu în momentul de față.

De când am simțit-o tremurând sub mine, am înnebunit. A trezit ceva în mine ce nu credeam că mai există. M-a transpus din nou în anii de liceu. M-a făcut să simt iubirea aia cu fluturi în stomac și bătăi de inima aproape distructive.

M-am îndrăgostit de o puștoaică, când ar fi trebuit să-mi construiesc o familie alături de Lyla. Ar fi trebuit să-mi văd de treaba mea. Ar fi trebuit să rămână o relație de prietenie, dar eu am complicat totul.

Nu vă gândiți că regret sau că voi renunța la ea.

Nu, nu.

Dumneuze, toată ziua am văzut în fața ochilor imaginea cu ea întinsă pe masă. Toată ziua m-am luptat cu o erecție monstruoasă. Sunt nebun. Sunt dependent. Și nu pot să cred că eu sunt primul ce o atinge. În mod normal nu aș fi atât de entuziasmat, dar cu ea totul e altfel. Când mă gândesc la ea, simt în inima o căldură. Când o am lângă mine, o vreau încontinuu.

În contextul ăsta, problema care îmi distruge orice speranță, e Lyla.

Nu știu cum va reacționa. Nu știu nici cum să-i dau vestea. Oricât ne-am ascunde, odată și odată trebuie să afle.

Îmi întind picioarele încercând să le scot din starea de amorțeală. Am mai bine de trei ore în care stau pironit într-un scaun, lucrând la un caz. Deschis dosar citind încă o dată mărturiile victimelor, dar sunt deranjat de soneria telefonul.

Ridic receptorul, iar glasul șefului meu răsună în telefon.

  - Dylan, ești chemat de urgență la școală Bonshsk. Două tinere cică s-ar fi bătut, iar directoare care s-a băgat să le despartă a cam luat-o în freză, izbucnește în râs.

Râd la rândul meu. Adevărul e că tinerii din ziua de azi sunt diferiți față de cum eram noi. Pe mine, dacă cutezam să ridic vocea la vreun profesor, rădeam gumele de sub bancă timp de o săptămână și pe lângă asta, mă mai bătea și mama acasă.

   - Imediat, domnule!, îi răspund serios.

Cu ocazia asta mă plimb și eu puțin, nu de alta, dar simt că picioarele mele au înțepenit total.

Dacă vă întrebați cum am ajuns polițist, vă spun acum. A fost un moft de al tatei, că dacă ajung polițist am onoare și numai știu eu ce. Adevărul că e frumos când primești atenție și bani băgați în buzunar. Sau când toți te respectă. La început a fost mai greu cu respectatul regulilor, dar m-am obișnuit. Și mai mult decât asta, am început să-mi placă. Meseria de polițist aduce bani frumoși. Muncă puțină și bani mulți. Iar pe lângă asta femeile trag la tine, că albina la miere. Cam așa am cunoscut-o și pe Lyla. Era la un proces cu un secretar burtos, care duhnea a transpirație. Cică voia să profite de ea. Nu știu cum am avut norocul, să fiu eu cel care preia misiunea. Iar de acolo știți povestea.

Trag mașina în parcarea școlii și mă dau jos. Privesc împrejur, dar nu văd pe nimeni. Încep să înaintez, iar liniștea ce o găsesc pe holul școlii îmi face urechile să țiue. Ajung în dreptul ușii directorului, iar câteva țipete se aud de după ea. Bat la ușă și în loc de „Intră“, aud un „Doamne ajuta, a venit! “.

Apăs pe clanță și când intru înăuntru, un miros de cafea îmi invadează nările. În partea dreaptă a sălii stă așezată o fată cu părul vopsit aslbstru, cu haine extraordinar de vulgare și cu o mulțime de tatuaje care ii acoperă degetele de la mâini. Lângă ea stă așezată o doamnă, îmbrăcată ca ultima târfă.

Clar, mamă și fiică.

Dar când creierul meu asimilează imaginea ce-mi stă în fața ochilor, tensiunea îmi depășește limitele normale.

În partea stânga așezată pe un scaun, stă relaxată Otilia. Când privirile noaste se întâlnesc, colțurile gurii i se ridică formând un zâmbet inocent, ca pe urmă să-și muște buza de jos. Odată cu gestul ei, mădularul meu pulsează de câteva ori lovind fermoarul blugilor.

Căpșunica mea a intrat în probleme.

Trag ușa după mine și mă poziționeze lângă doamna director.

   - Mă numesc Dylan Almer și sunt agent de poliție, mă prezint uitându-mă în ochii tuturor.

Otilia mă examinează din cap până în picioare, oprindu-se asupra prohapului un pic umflat. Își trece limba peste buza de jos rânjind.

Sunt un om mort.

  - Domnule polițist, începe directoarea să se mâțâie. Aceste două fete s-au bătut de la nu știu ce prostie. M-au făcut de rușine. Atunci când am vrut să întrerup acestă destrăbălare, m-am ales cu răni din cauza lor.

Își ridică mânicile bluzei, scoțând la iveală urme roșii, care se preling de la coate până la încheietura mâinilor.

  - Așa ceva nu se poate, încep să vorbesc la rândul meu, abținându-mă să nu râd.

Otilia își dă ochii peste cap, iar asta mă duce cu gândul că ea ar putea fi făptașul acestor desene aflate pe brațul directoarei.

  - Domnule polistit, am o întrebare, vocea Otiliei îmi captează atenția.Vi se pare „o prostie“ faptul că această domnișoară, mi-a jignit familia?

Privește spre fata cu părul albastru.

  - Evident că nu. Jicnirea este formă gravă și se caracterizează ca fiind o agresiune verbală.

Ochii tatuatei cresc considerabil, când îmi aude cuvintele.

   - Și se pedepsește cu amendă, îmi continui propoziția.

  - Așa știam și eu, continuă Otilia. Dar faptul că a sărit să mă bată, nu intră la violență fizică?

  - Evident, îi susțin ipoteza.

Ochii mei o analizează pe fata cu tatuaje, observând zgârieturile pe care le are pe mâini, dar și faptul că bluza ei e ruptă în partea stânga, aproape de umăr. Părul ei a fost deranjat total, iar mici urme de rimel îi îmbracă obrajii. Iar Otilia e ca scoasă din țiplă.

Nu pot sa cred.

Căpșunica mea e mai periculoasă decât mă așteptam.

****

Bam 😉