Daddy : O dragoste greșită [[Finalizată]]

Capitolul 13

Otilia

Nu-mi aduc aminte când s-a întâmplat. Timpul s-a derulat extrem de repede. Nu-mi aduc aminte când am reușit să mă îmbrac. Când ne-am urcat în mașină sau când am ajuns.

Refuz să mai gândesc. Totul s-a oprit odată ce am primit acel telefon blestemat. Am încremenit pe scaun, iar ochii mei privesc țintă trupul mamei care stă întind pe patul de spital. Ochii îi sunt închiși, iar pieptul i se ridică subtil atunci când respiră. Ii aud vocea lui Dylan, i-am auzit-o și înainte, dar nu pot asimila niciun cuvânt. Tot ceea ce aud, e bipăitul enervant al aparatelor.

Clipesc de câteva ori și privesc spre fereastra salonului. Mijesc ochii prin mica deschizătură dintre jaluzele, și-mi dau seama că luna și-a făcut loc pe cer.

Atât de târziu.

Mâna lui Dylan îmi mângâie obrajii.

-Liniștește-te, iubito! Totul o să fie bine. Ai nevoie de o pauză, încearcă să mă tragă de pe scaun, dar corpul meu e pironit acolo.

Nu mă pot ridica, fără ca mama să fie lângă mine.

-Nu plec acasă fără ea! , reușesc să vorbesc printre lacrimi.

Îmi mușc buza încercând să îmi suprim plânsul sfâșietor care riscă să apară. Nu, nu o să plec!
Mă trage în brațele sale și-mi mângâie părul. Îmi încleștez degetele în hanorac și mă abandonez în brațele sale. Nu mă mai pot abține, iar corpul meu tremură odată cu lacrimile care îmi curg pe obraji. Ușa salonului se deschide, iar halatul alb al doctorului îmi atrage atenția. Mă retrag din brațele lui și încerc să-mi șterg urmele de la rimel și lacrimile. Doctorul Savier privește spre noi, iar expresia feței mă aruncă într-o prăpastie fără fund.

-Nu cred că mă voi obișnui vreodată să dau asemenea vești, își pleacă privirea spre podea. Viteza a fost foarte mare, iar acul s-a oprit la 130 km/h. Nu știu cum, dar a reușit să spargă parbrizul, ajungând să stea la două zeci de metri de mașină la baza unui copac. Piciorul stâng îi este rupt, iar..., se oprește trăgând aer în piept. A fost izbită puternic de asfalt, iar câteva coaste i-au înțepat inima. Inima ei se poate opri din minut în minut, iar ceea ce mă doare cel mai tare e că nu pot să o ajut. Îmi pare rău! Dar ideea de a trăi după o asemenea întâmplare e inexistentă.

Termină de vorbi, iar eu stau pur și simplu înțepenită privind fix în ochii lui. Inima îmi bate cu putere gata să-mi rupă toracele.

Nu.

O să moară.

Mama.

-Nu e adevărat, izbucnesc într-un râset. Nu! Nu! Nu!, îmi mișc capul negativ. Lacrimile îmi curg acum atât de repede, iar pământul îmi fuge de sub picioare. Ceață îmi acoperă ochii, fiind înlocuită de întuneric. Privesc spre patul mamei și înapoi spre doctor, dar creierul meu nu mai asimilează nimic.

Brațele lui Dylan îmi cuprind trupul și mă strânge tare, tare, până când simt că o să mă fac praf.

Pentru că în momentul ăsta îmi doresc să mă fac praf.

Nu voi pleca acasă fără mama. Nu o s-o fac. Nu pot pleca acasă, când știu că ea ar putea muri.

Mama mea.

Nu mai judec. Nu-mi mai aduc aminte când doctorul a părăsit salon sau când Dylan m-a adus acasă. Sunt așezată pe pat și privesc țintă spre fotografia cu mine și mama. Ochii mă ustură de la atâta plâns, iar gâtul mă înțeapă teribil. Persoana care mi-a dat viață, care m-a crescut, se stinge.

Tatăl meu s-a stins, iar acum mama îi urmează exemplul.

Nu se poate. Sunt blestemată.

Picioarele mi se taie, iar genunchii mei se izbesc puternic de podea. Plâng în hohote.

Tot ce iubesc dispare, fără să pot face nimic.

Când o să ajung acasă nu o să o mai am pe mama, care să mă întâmpine la intrare. Sau când mă voi trezi dimineața, nu va mai fi în bucătărie, certându-ma că sunt o leneșă.

Toate astea nu vor mai fi.

Palma lui Dyal îmi cuprinde cotul, iar eu tresar speriată. Nu-mi amintesc să-l fi auzit când a intrat.

- Lacrimile nu-ți fac bine, căpșunico!, îmi sărută părul trăgând-mă în brațele sale. Zâmbesc fără să vreau. Îl iubesc, iar el a venit pentru mine ca o gură de aer.

Îi înconjor torsul la rândul meu și-mi bag nasul în tricoul său. Am nevoie de el. Pentru că în brațele lui, mă simt în siguranță. În brațele lui nimic nu-mi poate face rău.

Ne întindem în pat, iar el începe să-mi legede trupul, ca a unui copil mic. Îmi mângâie brațele cu vârful degetelor, și-l aud cum trage aer puternic în piept.

- Atunci când mama a murit...

Îl aud cum înghite în sec.

- Nu trebuie să-mi pove..., mă grăbesc să-l întrerup.

- Ba da, mi-o taie. Când a murit eram destul de mic. Nu știam eu ce se întâmplă. O vedeam uneori că e mai... obosită. Nu se mai juca cu mine cu mingea, se retrăgea uneori în camera ei. Credeam că e o obosită, doar lucra la o bancă. Iar într-o zi când dispăruse, m-am dus și am bătut la ușă. Mi-a spus că îi e somn, așa că am plecat. Uneori credeam că e vina mea, că e supărată pe mine... minte de copil. După cinci ani, aveam vreo treisprezece atunci, venisem de la școală... își trage nasul, clipind pentru a-și îndepărta pânza de lacrimi. Când am intrat în casă am strigat-o și... nu mi-a răspuns. Am... urcat în camera ei, crezând că e acolo și... când am intrat. Ea... era acolo... jos pe podea, iar lângă ea avea un cuțit murdar de sânge. Își tăiase venele... Am aflat că intrase într-o depresie după ce tata a murit, vocea sa e gâtuită.

Își ridică mâna, ștergându-și lacrimile care îi îmbracă obrajii.

- Am chemat ambulanța. A mai rezistat două zile. Într-un final s-a trezit și am crezut că mai are o șansă. Înainte să moara mi-a spus ca nu a fost vina mea. Că a fost a ei, pentru că nu a fost în stare să lupte. Că mă iubește și să nu plâng după ea. Să-mi trăiesc viața și să mă însor. Iar indiferent cât de mult timp va trece, să mă gândesc la ea ca la un înger care mă veghează de sus.

Îmi așez mâna peste a sa, iar degetele ni se împletesc. Îl aud cum respiră și cum își trage nasul în speranța că și-ar putea opri plânsul. Mă cuibăresc la pieptul său, și-mi las capul deasupra bătăilor inimii sale.

De azi înainte. Noi doi vom lupta împreună.

- Nu vreau să te închizi în tine. Vreau să-mi vorbești , iar eu voi face imposibilul pentru a-ți vedea zâmbetul pe buze. Te iubesc, Otilia! Mai mult decât crezi. Mai mult decât e normal.

- Te iubesc atât de mult!, îi răspund și mă cuibăresc la pieptul lui.

********

Am spus că urmează dramă.

Muhahaha.....:)))

Bună dragilor! Am întârziat foarte mult cu cartea, și totul e din vina inspirației. A fugit, nebuna!

Oricum am revenit cu noi capitole. Și sunt aproape de final. Vreau să aibă vreo 20 de capitole. Încă nu sunt pregătită pentru mai multe. Dragilor, m-ar ajuta enorm dacă mi-ați mai da idei pentru carte. Ce a-ți vrea să se întâmple?

Orice ❤️

Aștept părerile voastre în legătură cu povestea, dar și cu acest capitol.

Vă pup! 😍