Daddy : O dragoste greșită [[Finalizată]]

Capitolul 14

Otilia

Nu prea am putut să dorm. Așa că m-am ridicat din pat, în speranța că nu-l voi trezi pe Dylan cu scârțâitul lui. Am privit pe geam, bucurându-mă de decorul stelelor împletit cu luminile orașului.
L-am deschis, iar briza ușoară îmi mângâia pielea.

Obișnuiam ca în nopțile în care nu puteam să dorm, să stau cu tata pe balcon privind cerul. Mă ținea în brațe, până când din cauza oboselii, adormeam. Amintirile îmi provoacă un fior, iar corpul meu tremură subtil. Nu știu cât e ceasul, și nici nu mă interesează. Am impresia că mă sufoc.

Am nevoie de o plimbare.

Îmi trag peste cap o hanorac mai gros, încercând să nu fac mare gălăgie. Dar atunci când mă văd afară, îmi dau seama că habar nu am unde să mă duc. Trag aer puternic în piept, încercând să-mi alung valul de lacrimi ce stă să-mi curgă pe obraji.

Mă simt incompletă. Mă simt atât de putrezită pe dinăuntru. Nu aș fi crezut că poate exista o durere atât de mare. Să te facă să fii incapabil să spui "Va trece. "

Îmi sincronizez pașii și mă las purtată de ei. Îmi bag mâinile în buzunarele hanoracului, și-mi leg mai bine șireturile de la glugă. Doar luminile orașului mai luminează strada, restul e doar întuneric. Ascult cu atenție motorul mașinilor ce trec cu viteză pe lângă mine, iar asta îmi aduce aminte de momentele în care venea tata acasă. Nu era nevoie să-l văd, îi știam sunetul motorului de la mașină. Iar atunci când ajungea în parcare, veneam în fugă și-i săream în brațe. Mă învârtea și mă strângea atât de tare în brațe, încât îl imploram să-mi dea drumul. O lacrimi mi se prelinge pe obraz, picurând pe gulerul hanoracului. Nu mă obosesc să mi-o șterg.

Dumnezeu mi-a luat tot ce fost mai frumos, iar acum e pregătit să o facă din nou. Uneori stau și mă gândesc cu ce-am greșit. Unde am greșit pentru a fi pedepsită atât de urât? Nu am făcut niciodată nimic rău. Nu m-am drogat, nu am fost în cluburi, nu am băut vreodată, nu mi-am vorbit vreodată familia de rău și niciodată nu am dorit rău cuiva. Îmi trag nasul de câteva ori în speranța că nu voi plânge.

Pentru că nu vreau să o fac. Nu-mi place să plâng. Niciodată nu mi-a plăcut că sunt atât de sentimentală. Întotdeauna m-am urât pentru faptul că nu pot fi un pic mai tare. Îmi așez fundul pe lemnul rece al băncii din parc, și-mi așez brațele în jurul torsului. Probabil că ar trebui să-mi fie frică. De întuneric sau de faptul că oricând ar putea apărea un nenorocit care ar putea să profite de mine. Dar, în momentul ăsta nu mai sunt capabilă să gândesc sau să fac diferența dintre bine și rău. Îmi plec ochii în pământ, începând să mă jos cu mânicele hanoracului ce-mi acoperă degetele. Mișc cu vârful papucilor o mică pietricică, iar când îmi ridic ochii crucea bisericii îmi taie răsuflarea.

Încep să clipesc mărunt, iar ochii mi se umplu de lacrimi din nou. Aș putea să să-i fac o vizită tatei. A trecut mult timp de când nu i-am mai vorbit. Picioare mele pleacă singure, iar inima mea bate puternic atunci când ajung în fața porții de la intrare. Picioarele încep să-mi tremure îngrozitor ca de fiecare dată când întru aici, fie zi sau noapte.

Inspir.

Expir.

O fac câteva secunde bune, până îmi fac curaj să intru. Crucea de pe turla bisericii se mișcă din cauza vântului, scoțând un scârțâit nu tocmai primitor. Parcă mi-ar spune: