Daddy : O dragoste greșită [[Finalizată]]

Capitolul 16

Otilia

Îmi șoptește numele, încercând să-și întindă mâna pentru a o atinge pe a mea. Mici gemete de durere îi scăpa printre buze, iar corpul ei este pironit înapoi în pat. Mă așez la rândul meu pe o margine de pat, și îi iau mâna între palmele mele. O sărut, iar lacrimile mele îi udă pielea.

- O să trăiește nu-i așa? O sa te faci bine și vom merge acasă. Săptămâna asta e ziua mea, mamă! Ai promis că vom merge la mare.

Ochii i se întunecată, iar zâmbetul îi piere.

- Ai promis, mamă!, vorbesc puțin mai tare, iar Dylan tresare de lângă mine.

Îmi strânge mâna și-mi mângâie cu degetul mare fiecare degete.

- Îmi pare rău!, șoptește și privește fix în ochii mei. Când m-am trezit, prima mea întrebare a fost dacă mă vor lăsa acasă. Mi s-a spus că nu voi rezista dacă mă vor deconecta de la aparate.

Mă ridic de pe pat. Și nu sunt singură dacă am intenția să fug sau să mă îndepărtez de ea. Brațele lui Dylan îmi cuprind trupul, care abia mai stă pe picioare.

- Cum s-a întâmplat accidentul?, vocea lui Dylan răsună în salon, iar ochii mamei care până acum au fost ațintiți spre lenjeria patului, se ridică brusc spre el.

- Aveam viteză. Pentru prima dată în viața mea, aveam viteză. Nu știu ce s-a întâmplat, dar plăcuțele de frână nu mergeau. Nu-mi mergeau frânele. Apoi am văzut copacul, plus de asta nu aveam centură. Mă grăbeam, trebuia să ajung mai devreme pentru că ședința se mutase cu o ora mai devreme.

Cum?

Aparate încep să țiuie, iar inima îmi bate puternic în piept. Mă reped la patul ei.

- Să nu îndrăznești să pleci, mă auzi!, mă răstesc.

Îmi prinde din nou mâna și o strânge atât de tare, încât pielea mi se înroșește.

- Știu de voi. Am știut din totdeauna. Atunci când am plecat, am văzut veselia din ochii lui, privește spre Dylan. Am văzut cât de supărată erai când mă atingea pe mine. Mi-a luat puțin timp să-mi dau seama, pufnește în râs. Te iubesc, Otilia! Enorm de mult, iar dacă voi vă iubiți, eu sunt cea mai fericită. Iar tu, Dylan, dacă vreodată o faci să plângă, te voi bântui toată viața și mă voi ruga să nu ți se mai scoale, pufnește în râs.

Continui să plâng, și refuz să-i dau drumul la mâna chiar și atunci când salonul de umple de asistente.

- Nu! Nu! Nu!, continui să țip atunci când brațele lui Dylan mă trag spre ieșire. Încep să mă zbat pentru a mă întoarce la ea, dar ultimul lucrul pe care îl aud, îmi taie răsuflarea.

- Ora decesului, 16:40.

Deces.

Deces.

Deces.

Imaginea mi se întunecă, iar picioarele mi se taie. Corpul mi se prăbușește pe podea, iar timpanele îmi țiuie. Îmi aud numele strigat de vreo trei ori, și totul de întunecă.

********

Urechile îmi țiuie puternic, de parcă cineva ar sulfa într-un fuier. Ochii mă ustură așa că pe moment refuz să îi deschid. Știu ce s-a întâmplat. Am leșinat atunci când mama a...

Trag aer puternic în piept, și-l eliberez cu un oftat puternic. Îmi chiulesc urechile, dar nu aud nimic. Sunt singură în salon. E liniște. Ba nu. Defapt de aude bipăitul panaramei de aparat de lângă mine. Îndrăznesc să-mi ridic mâna, dar când o fac o înțepătură îmi brăzdează pielea aproape de încheietură. Reușesc să-mi deschis ochii până la urmă, și ajung să fiu orbită la propriu de neonul care-mi stă deasupra mea.

Îmi arunc privirea spre încheietura mâinii stângi observând mica branulă ce-mi stă înfiptă în venă. Mai oftez încă o dată, pe urmă îmi las capul moale pe pernă, dar în același timp le dau voie lacrimilor să-și facă de cap.

Nu mai am putere.

Nu mai am voință.

Nu mai am nimic.

Nici părinți.

NIMIC.

Ușa salonului se deschide cu o scârțâietiră puternică ce-mi zgârie timpanul. Urăsc sensibilitatea pe care o ai atunci când te trezești dintr-un leșin. Nu-mi deschid ochii. Nu vreau să văd vreun doctor sau vreo uscată de asistentă. Și nici nu vreau să le răspund la întrebările stupide pe care au sa mi le pună. Îi aud pașii celui de lângă mine. E în dreapta patului meu, așezat pe scaunul din dreapta mea.

- Știu că te-ai trezit.

Vocea lui Dylan mă face să-mi deschid ochii instant. Ochii îi sunt impăienjeniți, iar mici pete de negreală îi înconjoară pleoapele. E obosit. Atât de obosit.

- Am crezut că e vreo asistenta sau vreun doctor. Nu voiam să vorbesc cu nimeni.

Îi mărturisesc și-mi mut trupul mai spre marginea patului, făcându-i semn să se așeze lângă mine.

- Nu cred că patul de spital e atât de comod. Dacă m-aș așeza și eu, ar fi de parcă ai dormit pe o scândură.

Comparația lui mă face să zâmbesc. Iar în colțul ochiului îl văd că și el face la fel.

Chiar nu mă interesează dacă mă va înghesui. Vreau să stea lângă mine.

- Sunt foarte singură că scândura mea e mult mai bună decât scaunul tău. Vino lângă mine, te rog!

Se ridică de pe scaun într-un sfârșit, iar când ajunge să se așeze pe pat mă cuibăresc la pieptul lui. Îi strâng în pumni tricoul, și-mi petrec cealaltă mâna peste abdomenul lui, luându-l în brațe. E cald. Atât de cald și de bine.
Îmi frec nasul de câteva ori de tricoul său, încercând să-mi imprim pe creier mirosul lui.

- Ai leșinat. M-am speriat, iubito. Atât de tare. Vorbește în părul meu, suflând în același timp aer cald.

- Îmi pare rău. Șoptesc la rândul meu, și-l simt cum mă strânge tare la pieptul său.

Nu-mi răspunde, doar îmi mângâie spatele cu varfurul degetelor.

- S-a terminat, mă aud într-un sfârșit vorbind. A mu-rr-iit, vocea mie gâtuită.

Oftează, iar eu mă strâng în brațele sale în timp ce plânsul îmi cutremură corpul. A murit. Și nu pot să fac nimic.

- Da. Îl aud după mult timp rostind acest cuvânt, care mi-a creat un gol imens în inimă. Un gol ce nu mai poate fi umplut niciodată.

În clipa asta mă simt de parcă viața me a luat-o de la capăt. Mă simt de parcă nu o să-mi mai găsesc locul niciodată.

*******

😉