Volumul doi al trilogiei "Sanctuarul"
Asupra ei se reversă o ură nemeritată din cauza amintiri tatălui ei, Lucifer, care-i aduce doar necazuri ca și cum l-ar fi ales ea. Singurul refugiul ei este cel care i-a adus salvarea când avea cinci ani, Copac...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
XENDRA
Prin ceața pusă pe ochi din cauza somnului, abia pot să zăresc cum încăperea începe să se încălzească sub lumina puternică ce se strecoară alene printre perdele trase neglijent. O adiere lină de vânt se strecoară prin geamul deschis, atât de caldă, mă face să mă adâncesc mai mult în așternuturile moi ale patului alături de Abi. Privindu-i chipul îmi dau seama că nu găsesc o descriere mai bună pentru inocență. Ridic cu grijă plapuma ca să mă strecor afară fără să o trezesc. Mă rog, în gând să nu scârțâie pardoseala sub greutatea mea. Se aude un ciripit scurt al unei păsări, dar după câteva secunde începe să se audă linia unei melodii plină de melancolie și dor, ce se asortează perfect cu ceața și roua grea de pe plantele din grădină. Vântul poartă mireasma florilor îmbobocite din grădină până în nările mele. Natura din grădina regală părea că se pregătește și ea, pentru balul în cinstea solstițiului de primăvară la fel ca noi, îngerii. Singurul lucru care nu se potrivește în acest decor fericit este somnolența mea și cearcănele imense, care par a fi două pungi. Am nevoie disperată de un somn profund, dar spre nefericirea mea azi este abia joi. Mâine o să fie ultima ziua în care o să mai trebuiască să îndur, sper, pacostea aia de amintire. O zi... și voi avea control deplin asupra puterilor mele. Trag perdelele pentru a lăsa soarele să invadeze camera cu fericirea sa. Mai privesc o dată patul înainte de a mă duce să mă pregătesc pentru ultimele mele zile ca liceană. Oare, vor dispărea, bătăuși din școlii până va fi Abi suficient de mare?
— Azi nu voi permite nimănui să mă facă preș! Voi face ziua asta una epică! spun plină de încredere în reflexia oglinzii aburite de la duș.
Rose spune că uneori nu e suficient să ai speranță că va fi mai bine și trebuie să fii însuși speranța în persoană. Amintirea vorbelor ei mă face să privesc cu încredere silueta mea în oglindă. Ținuta este aleasă cu grijă ca să poată trece neobservată printre lupii ca o umbră.
—Pregătită de un nou calvar, spun ridicând rucsacul plin cu mărunțișuri și cărți de pe podea. O privesc pe nepoata mea cu regret și părăsesc încăperea aproape lovind-o pe Rose cu ușa în cap.
— Abi s-a furișat iar în camera ta? întreabă ferindu-se razant din calea ușii.
— A venit să-mi ofere alinare... . Nu am putut să o alung din brațele mele, spun oftând.
— Cred că aveți o trăsătură de familie aparte pentru a cocoloși copii atunci când sunt mici, spune oferindu-mi mulțumire un bobârnac în mijlocul frunții. Aveți noroc că vă iubesc atât de mult, încât să nu vă pedepsesc pentru fiecare infarct pe care sunteți pe punctul de a mi-l crea, spune făcându-mi semn să plec din cap cu un zâmbet ștrengar pe buze.
Salut muncitorii pe care îi întâlnesc în calea mea spre garaj. Azi vreau să-mi scot mașina din garaj pentru ai oferi o gură de aer. Știu că Rose e mult prea ocupată în perioada asta încât să mai aibă timp să mă ducă la liceu, chiar dacă mi-ar plăcea la nebunie. Faptul că merg pentru prima dată fără ea arată faptul că mă crede suficient de matură, ca să mă elibereze din colivie. Cu colțul ochiului văd cum o perdea este trasă la o parte și cineva mă privește. Nu trebuie să mă uit direct pentru a simți dezaprobarea vărului meu și încordarea din mușchii lui. Încă nu se poate ierta pentru greșelile din trecut, care l-au transformat într-o mamă urs. Îmi întorc corpul pe jumătate și-l salut, dar acesta s-a retras prea repede din raza ferestrei. Sigur a fost mâna Rosalindei! Cu un zâmbet larg deschid ușa mașinii și pun rucsacul pe scaunul de lângă mine. Inspir adânc aer în piept ca să-mi adun toate emoțiile pozitive înainte de a apăsa pedala de accelerație.
