Sacrificiul

Capitolul 4. Agonie și minciuni

 FERNO

     Mă deșir pe marmura rece care acoperă podeaua. În beznă, o singură lampă cu lumină slabă merge pentru a-mi lumina „casa". Încerc să mă ridic în capul oaselor, dar durerea care-mi macină măruntoaiele mă țintuiește în loc. O criză de tuse cronică pune stăpânire pe trupu-mi slab. Stomacul mi se revoltă forțându-mă să vomit. O clipă durează până simt lichidul înecăcios cum îmi trece peste buze în momentul unei tuse violente. În bătaia slabă a lumini, părea a fi o mâzgă neagră, dar mirosul metalic îmi amintește de faptul că este sângele meu. Cu un pocnet al degetelor lumânările împrăștiate prin încăpere se aprind. Alene dau să mă ridic iar, dar nenorocita de gravitație mă pune la pământ din nou.

     Vizita fizică până în Rai mă slăbise mai mult decât anticipasem. Un țipăt de furie se revarsă în toată încăperea, luminându-se brusc sub apariția Păsări Phoenix. În privirea ei se regăsește ură și furie, preț de o secundă în timp ce mă caută cu privirea. Toate resentimentele ce zac în ochii ei se dizolvă când îmi întâlnește privirea îndurerată. Încerc să mă ridic, dar eșuez lamentabil. Prin culoarea de porțelan a pieli se vede ramificația venelor înnegrite cum urcă pe antebrațe.

      Mă târăsc încet până la cel mai apropiat perete ca să mă sprijin măcar cu spatele de el, dacă pe propriile picioare nu sunt în stare. Îi simt privirea care îmi analizează atentă mișcările, crezând probabil că mă prefac în privința molimei ce-mi otrăvește corpul. Răsuflu liniștit când simt tricoul plin de transpirație cum se lipește de spate atunci mă reazăm de suprafața dură a peretelui.

― Bună gardianule, spun cu greu printre reprizele de tuse. Scuip lichidul sângeriu din gură în partea stângă, unde se afla ghiveciul ce-mi aduse molimă din vene. Aș dori să fiu mai primitor, dar... .

― Ce truc vrăjitoresc mai e și ăsta?! spune calmă, dar în mintea mea sună ca și un țipăt.

― Dacă aș ști ți-aș răspunde, șuier printre dinți epuizat. Nu pare convinsă de realitatea ce se află în fața ei. Să nu mă crezi! Este strict problema ei! Trebuie să ajung la ameliorator... O întrebare a dracului de bună, fir-ar să fie, nici el nu mi-e bun la nimic! Agonia pune stăpânire pe mine încât îmi provoacă convulsii.

     Mă îndoi în două și vărs violent, cât pe mine cât peste ghiveci. O multitudine de puncte negre îmi încețoșează vederea treptat până totul se pierde. La fel ca mine! Pierdut și al nimănui! Un copil care nu a fost iubit niciodată! Un sclav al vrăjitoarei Iadului... Un demon, care nu a știut niciodată ce înseamnă să fii liber, fiind legat cu lanțurile maladiei de ceea care ar fi trebuit să-i fie bunică!

― Cum se poate să ai în tine, darul vampirilor, și încă să mai respiri..., șoptește mai mult pentru ea.

― Pentru că bunica m-a binecuvântat cu el, din porunca Lui sau să se răzbune pe mama, reușesc să spun greoi din cauza gâtlejului uscat.

      Nu am chef de prezența ei, care-mi adâncește rana din suflet! Vreau să se întoarcă sus, în primul cerc al iadului! Mă privește fără să mai rostească nici măcar un sunet. Pe chip nu se poate desluși decât transparență. Simt fiecare picătură de transpirație cum îmi străbate spatele până la breteaua boxerilor. Mă simt atras de mrejele leșinului. Nu mai văd. Nu mai simt. Nu mai aud. Sunt pierdut.

*

― De ce, șoptesc printre buzele uscate.

― Pentru că ai fost creat pentru a mă sluji pe mine, aud glasul vrăjitoarei Iadului, bunica mea.