Sacrificiul

Capitolul 9. Zbucium individual

FERNO

         Revin înapoi în carapacea mea defectă și simt cum ceva se zbate în mine ca să iasă la suprafață. Răzvrătirea mă pune la pământ, iar în clipa următoare un urlet care nu-mi aparține răsună adânc din străfundurile mele. Panica mi se sculptează în vene. Un tremurat puternic mă cuprinde ca un electroșoc ce vrea să răscolească totul din mine. Incapabil să respir dintr-o cauză necunoscută încerc să tușesc pentru a-mi recăpăta controlul, iar ca răspuns vomit violent sânge negru. Lovesc neputincios cu pumnul în mâzga pictată în covorul de lângă mine.

― Trup infect și inutil, pe toate blestemele dacă-mi mai doresc să respir prin această mare de necazuri, spun încercând să mă ridic.

         Îndoit în două de durerea din stomac mă târăsc până la ultima sticlă de poțiune ce-mi mai poate ameliora boala ce-mi macină sufletul și mintea. Am nevoie de cartea secretă cu leacuri pentru a m-ai crea destul poțiune cât să o ajut pe Xendra ca să fie imună la vrăjitoare. Trebuie să-L vizitez... După ce beau lichidul înecăcios cu sete simt cum controlul îmi este redat. Arunc în perete sticla goală și blestem destinul ăsta de câine. Merg ca să mă curăț rândurile de vomă de pe mine și să-mi acoper corpul cu niște haine curate. Foamea nestăvilită din mine se pierde din cauza poțiunii, dar din nefericire nu va dura mai mult de trei zile până când monstru ce doarme în mine va râvni la sânge celest. Nu știu ce-i mai rău, singurătatea sau o luptă în tăcere pentru a proteja cele trei lumii, de care nimeni nu știe... Am încercat de atâtea ori să cer ajutor, dar monstrul din mine a preluat conducerea și aproape a decimat persoanele la care țin. Oare ce va face gardianul Iadului acum că a văzut adevărata mea față? Probabil nimic, pentru că sunt doar un pion menit să fie ucis sau să dezlănțuie apocalipsa. De ce să-i pese cuiva de un astfel de pion defect? Un oftat adânc mă aduce din nou în realitate. Las ca ultimele picături de apă să se prelingă peste fața mea pentru a mă trezi din melancolia în care gândurile m-au adâncit. Frigul și întunericul ce mă înconjoară de două deceni îmi sunt singurii prieteni pe care nu-i pot răni, iar ei mă mângâie cu prezența lor statornică.

         Îmbrăcat cu haine curate și cu mai multă determinare decât de obicei înșfac cheile de la carcera unde domnește cel mai mare secret. Cobor treptele ce duc în cel mai adânc punct de teroare din Iad. Temperaturile scad cu mult sub media normală încât pot simți cum sângele meu curge atât de repede încât stă pe loc, iar respirația este atât de greoaie încât pare că am uitat să respir. Un scut de o luminozitate slabă se vede la capătul șirul nesfârșit de trepte, cum se agață de pereții tunelului făcându-l să pară mai departe decât este defapt. Singura lumină ce pătrunde în spațiul claustrofobic este flacăra ce se zbate în mâna mea. Undeva în depărtare se aude cum un lichid cum picură, apă sau sânge, nu că ar fi o diferență prea mare pentru Iad. Odată ajuns lângă barieră bat cu palma în ea pentru a mă asigura de faptul că nimeni nu a reușit să o rupă. Dacă vrăjitoarea ar afla că tata trăiește sub protecția mea mi-ar porunci să-l ucid, iar acest lucru ar distruge echilibrul din cele trei lumii... Am avut noroc că Rosalinda a căzut pradă iluziei mele și a împrăștiat rapid zvonul legat de moartea sa. Un țipăt răsună atât de înalt cât am senzația că mi-au fost sparte timpanele, dar este doar dovada că bariera este neatinsă. Mușc cu putere din degetul mare de la mâna dreaptă și las ca sângele să se prelingă peste vrajă. Aceasta se sfâșie din cauza otrăvii din mine și mă lasă să trec. În urma mea se aude încă o dată alarma înainte să se închidă iluzia.

         Simbolurile sculptate în adâncimea lemnului mistic se umplu cu sângele meu, iar cu un scârțâit, ce seamănă mai mult cu un geamăt de durere, deschide larg ușa. Nările mi se umplu rapid cu o duhoare insuportabilă. Din ascunzătoarea umbrelor se aud zângănelii de lanțuri și o tuse violentă. Atmosfera este umplută de un nou parfum acru, ce ar putea să-ți răstoarne stomacul cu susul în jos cât ai clipi, dar nu-mi permit să-mi pierd ultima licoare atât de ușoare. Mai rămân o clipă în pragul temniței ca să mă asigur de faptul că încă sunt pe deplin corespunzător pe propriul trup. Pocnesc din degete, iar apoi încep să se aprindă pe rând torțele din încăpere. Întunericul ce-i acoperea trupul plin de răni se risipește rapid lăsându-l vulnerabil priviri mele. Zace jos în propria vomă. Mâinile îi sunt atârnate în chingi de tavan. Aripile frânte îi atârnă din nou pe dala de piatră. Hainele de pe el sunt făcute ferfeniță abia mai acoperind ceva. Mâncarea și apa stau încă neatinse pe tava lăsată ieri. Capul îi atârnă ca și cum ar fi rupt, dar singurul lucru sfâșiat este inima sa. Înaintez precaut. Un mârâit mie adresat fără întârziere. Rănile ce-l macină nu mai sunt de natură fizică și de natură spirituală, dar la fel ca și în cazul meu doar cartea cu leacuri antice ne poate opri din deteriorare. Ochi săi se ridică spre mine și nu sunt în stare să disting dacă sunt al unui animal turbat sau al tatălui meu. Mândria lui Lucifer a murit o dată cu sacrificiul care a crezut că va opri otrava cei macină mintea și trupul la fel ca mie... Aș dori să-i alin durerea, dar nu am destulă forță. Dacă ar păși în afara carcerei soarta i-ar fi pecetluită, din cauza discipolilor bunici care așteaptă orice moment de slăbiciune ca să decimeze, iar o dată ce nu mai suntem noi... Xendra va fi un fleac datorită faptului că Adam nu a făcut-o jumătatea lui. Oftez adânc și îngenunchez lângă el.