Sacrificiul

Capitolul 5. Drumul suferinței

XENDRA

      Piele mi se zburlește, de frig, doar că ard pe dinăuntru. Picături de transpirație îmi mângâie șira spinări lipindu-mi corsetul rochiei de pardoseala din lemn. Jocul de lumini, ce se revarsă în interior Sanctuarului, este colorat în nuanța cosmosului de ciocolată părând un clar de întuneric. Gura îmi este uscată, așa că înghit în sec, încercând să-mi domolesc dorința. Îmi ling buza de jos în timp ce privesc în ochi lui flămânzi și-i simt respirația fierbinte cum îmi mângâie fața. Zace deasupra mea, fără să se miște sau să clipească, doar eu vibrez emanând dorință prin orice por. Pielea lui albă îl face să pară transparent în smoala sângerie ce încărca atmosfera. Gem în timp ce-mi apropii buzele de ale lui. Întind degetele spre chipul lui, dar dispare.

       Privesc printre genele împodobite de lacrimi, și-mi dau seama că a fost doar un vis. Sufletul mi-e sfâșiat. Inima-mi bate în două. Privesc bezna ce-i înlocuiește prezența. În vene îmi pulsează repulsia și furia față de mine, de el, de destin. Îmi șterg furioasă lacrimile și sar în picioare. Mă simt murdară cu parfumul lui! Aprind rochia cu un pocnet din degete să-i spăl păcatele. Buzele umflate de dorință pulsează dureros de dor, așa că le șterg cu ură. Mă teleportez pe partea cealaltă, pe holurile Copacului Tristeți, fără să deschid sigilul. Dacă aș putea, mi-aș smulge piele ca să nu-i mai simt esența în ea. Merg în pas alert până la cea mai apropiată baie și mă spăl agresiv pe piele, care sângerează, dar spre nefericirea mea încă îi mai simt parfumul pe pielea mea ca un tatuaj.

       De ce? Mi-aș arde și inima doar ca să numai tânjească după el. Vreau să nu-l mai văd în fața ochilor. Nu mai vreau să-mi amintesc, iar și iar, acel nenorocit sentiment ce-mi sapă în măruntaie. Nu am nevoie de mila lui, ca să mă recunoască ca SCLAVA lui! Păcat că blestemul pot doar țese vrăji cu firele vieți și nu are puterea necesară pentru a descătușa destine!

        Apa picură din dușul închis pe jumătate. Din părul greu se preling picături ce se lovesc zgomotos de marmură. Îmi sprijin greutatea pe peretele de dinaintea mea lăsând ultimile picături de apă să mă readucă în prezent. Privesc faianța și-i văd chipul lucind în reflexia ei. Închid ochii și lovesc ritmic cu pumnul în ea. Sufletul mie răscolit de dorință și mintea învăluit într-o magmă de furie. Din aburul ce-n învăluiește încăperea se materializează mâinile lui, ce-mi strâng talia cu posesivitate.
― Dispari! urlu cu disperare aruncând tot ce-mi cade în mână.
       Mă înfășor în prosoape, apoi ies din baie îndreptându-mă spre rucsacul pe care-l abandonasem pe patul din fosta cameră a lui Rose. Bombănesc în barbă un cutremur de înjurături colorat ca să-mi calmez lacrimile. Răstorn conținutul rucsacului pe pat, apoi mă îmbrac cu hainele ce se mai rătăciseră prin el: o bustieră, o pereche de boxeri, tricoul tatei, ce este împodobit cu găuri, și o pereche de pantaloni scurți. Caut cu disperare sub pat perechea șosetei roșii din mâna stângă, dar găsesc o singură șosetă neagră cu altă lungime în străfundurile unui sertar. Halal aniversare, se poate mai bine, Domnule? Mă arunc în pat mai frustrată decât ieri. Imediat aud un poc. Privesc podeaua și observ ecranul telefonului meu spart. De ce a trebuit să te spargi mai rău ca o oglindă... Îl ridic și-l cercetez atent, dar nici un miracol nu-l poate repara sau face să se deschidă. Urlu de frustrare, atât de tare încât aproape rămân surprinsă, să văd că nu au picat ferestrele peste mine și că au mai rămas frunze în Copac. Credeam că odată cu împlinirea majoratului se vor întâmpla doar lucruri frumoase, dar nici pe dracu, la naiba în abis și cu el! Din nisipuri mișcătoare – am ajuns în smoală, și cu libertatea în mâinile unui mascul alfa... .
       Strâng lucrurile în ghiozdan și-l arunc pe umăr. Alerg pe coridoarele, parcă nesfârșite, ale Copacului până la intrare. Noile fire vrăjite, îmi permit să trec prin ușă fără să mai rostesc vraja, dansând sub prezența mea. Încalec motorul și conduc până la palat. Am nevoie de răspunsuri acum, altfel simt că o să ajung în lanțuri, doar să nu înnebunesc mai mult decât acum.
Singurele sunete din noapte sunt răgetul motorului de sub mine și cu bătaia inimi. Tăcerea naturi îmi trimite fiori pe șira spinări. Cerul este o mare de cerneală fără astre. Vântul pare să fi amuțit în aer, iar creaturile să fi intrat într-un vis inert. Accelerez și privesc cum drumul se pierde sub roți.