Sacrificiul

Capitolul 8. Confruntare primară

ADAM

        Îi simt răsuflarea lui Marco cum îmi bate în ceafă. Inspir adânc pentru a-mi aduce aminte faptul că mai am nevoie de el. Îmi întorc corpul spre el. Pe chipul lui se instalează un zâmbet cât se poate de tâmp cu care mă fixează. Dacă îl omor nu o să mai am un servitor care să mă sâcâie. Dacă nu îl omor o să am cu cineva să rememorez momentele trecute... . Să nu mai spunem de chinul la care aș fi supus dacă ar trebui să dădăcesc iar un nou-născut... . Îi bun și el așa cum îi!

― Ai ceva să-mi spui? rostesc încet în timp ce-mi așez mâinile pe umeri săi.

― Nu, ar trebui să am? spune fluturând din gene.

      Oftez. Las ca mâinile să-mi cadă pe lângă trupul său.

― Du-te! îl rog cu ultimul gram de răbdare.

― Unde?

― Ce ar fi să te duci până la cimitir ca să-ți oferi talentele morților?

― De ce?

― Ca să nu-mi mai fuți mie neuronii, spun lovindu-mă cu palma pe frunte.

― Mai aveți așa ceva? Credeam că s-au pus pânze de păianjeni pe ei de la ultima utilizare.

― Marco!

― Da, așa mă cheamă de vreo șapte sute de ani. Cu ce să vă ajut?

― Mai vrei să trăiești?

― Cum să trăiesc dacă am murit o dată. Ce întrebare ridicolă mai este și aceasta, Maiestate?

         Mârâi printre colți dezgoliți. Îi arăt ghearele de la mâna dreaptă ce sunt gata să-i pătrundă jugulara.
― Doriți o manichiură și o polizare la colți? spune dezinvolt în timp ce-mi ia mâna pentru a o examina.

         Ai nevoie de el, îmi repet obsesiv în minte. Îl iau de umeri și-l dau afară. Buzele i se despart pentru a rosti o nouă replică fatidică, dar închid ușa cu putere în fața înainte să realizez o mutare sângeroasă pe această tablă verbală. Cu mintea vraiște de nervi înaintez spre baie pentru a face cel mai lungă baie rece din istorie.

         Mirosul de mucegai închis îmi invadează nările, aducându-mi aminte de vremuri pe care le credeam uitate. Lumina slabă ce pătrunde prin vitraliile decolorate de vreme crează o atmosferă greoaie ca de cavou. Temperatura apropiată de zero grade păstrează cuburile de gheață din cadă intacte. Scap de hainele de pe mine, iar mai apoi mă scufund lent printre sloiuri. Mângâierea apei îmi relaxează trupul încă tensionat. Cu mintea golită de gânduri privesc la ferestrele prea mari și totodată insuficiente. Singurul gând ce încolțește în străfundurile minție, este chipul ei adormit. Parcă aș fi prins într-un descântec de dragoste, iar tot ce pot face este doar să mi-o doresc iar aici, în patul meu, în camera mea, în casa mea, în lumea mea, fără să o las să mai plece vreodată. Îmi scapă un geamăt scurt. Reflexia imagini mele se oglindește ruptă în apa dezghețată din cauza focului ce-mi vuiește ca un drog în sângele hormonal. Degetul arătător de la mâna stângă bate ritmic în marginea căzii în același tandem cu care se aud picăturile de apă cum se izbesc de marmură. Aburi se revarsă din cadă pretutindeni în încăperi făcând-o să semene cu o saună celtică dintr-o peșteră. Pierdut în lumea ghețurilor... sau mai bine spus a morților. Persoana ei îmi provoacă o dependență ce se adâncește permanent în sufletul meu. Trebuie să o conving a mea, fie și forțat, acum și pentru o veșnicie, dincolo de viață...

          Apa se scurge pe marmură atunci când ies din cadă. Pofta carnală mi s-a potolit, dar nevoia de ai vedea din nou chipul s-a încarnat mai adânc în minte fără posibilitatea de a o putea șterge. Înfășurat în halatul din mătăsuri pătrund din nou în dormit atent, verificând dacă nu-l întâlnesc iar pe Marco. Într-una din zilele astea am să-i leg un clopot de gât ca să-l pot auzi prin casă sau să-l leg pe el de gât de o clopotniță. Dormitorul e pustiu. Îmbrac rapid niște haine comode.