Prefă-te că mă iubeşti

Capitolul 12

La început, Jenn crezuse că avea să sfârşească îngrozitor din cauza buclucului în care se băgase. În doar două zile ajunsese logodnica lui Harry Styles, îi cunoscuse familia, aveau planuri de căsătorie şi copii... dar astea erau lucruri inventate, minciuni... cele mai rele constau în atracţia bruscă şi periculoasă ce se crease între ei. Descoperiseră că le plăcea extrem de mult să se sărute şi amândoi tânjeau să meargă mai departe de sărut. Fusese îngâmfată prima dată şi dăduse vina doar pe Harry, el era masculul, era de datoria lui şi îi stătea în sânge să stârnească femela, se minţea de una singură că nu avea de ales atunci când el o săruta. Dar credibilitatea ei fusese doborâtă brusc după scena din pădure când se repezise în buzele lui ca o viperă furioasă şi flămândă.

Când ajunsese înapoi la casa lui, abia avusese timp să îşi încheie nasturii cămăşii pe care el îi descheiase cu atâta dexteritate în timp ce buzele îi coborau fierbinţi spre sâni. Îi ardea pielea pe unde trecuseră, chiar şi după ce gonise pe Snow în curentul produs de viteză. Harry ajunsese la scurt timp după ea, şi aşa cum se rugase mintal, nu îi mai adresase nici un cuvânt. Duseseră caii înapoi în grajd, el ceruse unui îngrijitor să-i ţesale şi apoi mersese direct la Adele, pe care o minţise că Jenn se simţea din nou rău şi o durea burta din cauza călăritului, aşa că trebuiau să se întoarcă acasă – logodnicei în cauză nu îi ceruse părerea în legătură cu minciuna asta. Apoi urcase rapid la etaj să îşi ia la revedere de la bunicul său (singur) şi coborâse câteva minute mai târziu, luând-o cu forţa pe Jenn de lângă o Adele îngrijorată, şi plecaseră. Pe drum niciunul nu scosese un cuvânt, dar îl simţise pe Harry foarte furios. Nu îşi dădea seama dacă pe ea, pentru că întrerupse ce începuse, sau pe el că se excitase atât de repede în faţa unei femei pe care înainte o considera doar bună de o glumă. Pentru că asta era Jenn pentru el; o glumă. La propriu şi figurat, mai ales de când intraseră în logodna asta grotească..

Când parcase în faţa casei lui Sam, coborâse din maşină fără să îi adreseze vreun cuvânt. Voia doar să plece de lângă el şi el probabil voia acelaşi lucru, pentru că demarase înainte ca ea să ajungă la uşă.

Plânsese apoi ca o idioată câteva ore în şir, fără să ştie motivul exact, dar predomina frica. Frică pentru ce o aştepta, pentru nebunia în care intrase şi din care nu mai putea ieşi. În momentele alea, nu credea că avea să mai scape teafără din asta. Îşi vedea toate planurile de viitor năruite de un James Styles furios. Dar după câteva zile reuşise să se liniştească şi chiar se ura pentru slăbiciunea din ziua aia. Ea nu plângea niciodată. Plânsul era poarta slăbiciunii, dărâmării. Îi trecuse de multe ori pragul când fusese mică şi doar se afundase mai mult în suferinţă, aşa că îşi jurase că nu va mai cădea pradă lacrimilor amare oricât de mare ar fi durerea pe care trebuie să o suporte. Harry o făcuse în două zile să îşi încalce jurământul de două ori. Prima dată când îi spusese de faptul că e orfană, apoi a doua oară, de frică şi ruşine, motive care o făcuseră să hohotească ore în şir fără oprire.

Apoi se liniştise şi începuse să trateze totul la rece. Harry nu mai apăruse, iar ea decisese să uite că scena din pădure se întâmplase vreodată. Era clar că şi el se ţinea departe de ea, iar asta nu putea decât să o uşureze. Vorbea regulat cu Adele. Conversaţiile telefonice cu ea erau singurele care o făcea să creadă că planul lor de a părea logodiţi era încă în funcţiune, pentru că logodnicul ei părea înghiţit de pământ, sau se ferea de ea ca de ciumă – oricare era motivul, era fericită din pricina lui şi uşurată, putea să îşi vadă de viaţă aşa cum era înainte, iar convorbirile cu Adele nu reprezentau nicio problemă, chiar îi făceau plăcere, deşi minţea în proporţii de 80 la sută cu tot ce spunea.

După două săptămâni de linişte şi dispariţia lui Harry, se dojenea că se speriase atât la început. Doar nu avea să o târască peste tot după el?! Fiecare îşi vedea de viaţa lui, iar el nu mai făcea glume proaste la adresa ei. Bineînţeles că nu era dispărut, nu plecase din America, îl vedea la cursuri zilnic, dar felul în care se comportă acum cu ea o făcea să îl creadă invizibil sau dispărut. O ignora, nu cu răutate sau îngâmfare, pur şi simplu o lăsa în pace, aşa cum promisese. De multe ori îi întâlnea privirea asupra ei atunci când întorcea capul, dar el şi-o întorcea imediat şi nu o mai privea din nou. Nu putea să uite scena din pădure, nici celelalte săruturi şi senzaţiile pe care i le treziseră, dar le baricadase bine, odată cu femeia excitată pe care o trimisese acolo de unde venise şi revenise Jennifer Rey de odinioară, care tratează atracţia fizică ca pe o mâncărime enervantă de care se poate lipsi.