22. Speranța

3.6K 239 15
                                    

"Există o vorbă, "Nu îți pierde niciodată speranța", dar e posibil ca uneori să crezi că ai pierdut-o, dar de fapt mai este o urmă de speranță în sufletul tău."

Au trecut trei ani, de când Brad lăsase în urmă oraşul din Illinois. Se zvonea că era în Europa, cânta cu o trupă, avea turnee. Nu se mai întorsese în oraş, ținuse legătura cu David, Antonia şi Dave, dar nu întreba niciodată de Jessica, doar de Robert. Timpul trecu şi pentru Jessica, aşteptase ca Brad să se întoarcă, dar în tăcere, nu îl căutase, pentru că îi lipsea curajul. Iar pentru a trece peste toate acestea, cel mai bun medicament, era să îşi îndrepte atenția asupra unui alt bărbat şi să îi ofere lui Robert, un tată.

Azi, era o zi importantă din viața Antoniei, urma să se căsătorească cu David. Cununia şi petrecerea aveau loc în grădina moşiei Brown. Toată lumea era ocupată cu pregătirea nunții. Jessica era aşezată pe scaunul din dreapta al unei maşini negre, se îndrepta spre moşie. Avea emoții, în principiu pentru Antonia, dar şi pentru că David şi Antonia îl invitaseră pe Brad la nuntă, având şi rolul unui cavaler de onoare.

- Iubito, eşti bine? întrebă o voce joasă, era a unui bărbat.

- Da, se bâlbâi ea, apoi zâmbi.

- Ai emoții pentru sora ta?

- Da, puțin. Mi-a fost dor şi de părinții mei, nu i-am văzut de două luni.

- Robert doarme atât de profund, privi el în oglinda retrovizoare.

- Da, e obosit de la drum. Nu ştiu cât va rezista la nuntă, însă mi-a zis Antonia, că tata i-a pregătit o cameră doar al lui.

- Se va bucura atât de tare! îi atinse piciorul Jessicăi, cu mâna dreaptă.

- Cu siguranță, Victor.

Victor James, un bărbat frumos, potrivit ca înălțime, cu ochii mari căprui şi părul castaniu, puțin grizonat. Avea 28 de ani, la fel ca Jessica. Ea îl întâlnise la locul de muncă, lucrase la o fermă de la periferia oraşului, Chicago, ca veterinar. Iar fiul moşierului, era chiar Victor, un tânăr medic pediatru, cu care era căsătorită de 7 luni, deşi în cunoştea de 3 ani.

- Te simt tensionată! zise el.

- Sunt bine, Victor!

- Îți este teamă?

- Teamă? întrebă ea surprinsă.

- Da, iubito, că te vei întâlni cu adevăratul tată al lui Robert.

- Şhht, te poate auzi, îl privi pe Robert, care dormea pe bancheta din spate. Nu! Tu eşti tatăl lui! A crescut alături de tine de 2 ani!

- Ştiu, voi fi mereu tatăl lui, pentru mine Robert e singurul meu fiu, îl consider sânge din sângele meu. Şi dacă vom mai avea copii, nu voi face diferența. Dar el trebuie să îşi cunoască şi adevăratul tată!

- Ştiu. Dar te rog să nu vorbim despre asta acum.

- Bine, iubito, îi luă mâna stângă şi i-o sărută.

- Îți multumesc!

- Te iubesc! spuse el.

- Şi eu, şi eu, şopti ea.

Ajunseră la moşie, Dave ieşise în întâmpinarea lor.

- Jessica, scumpo! Ați ajuns! exclamă Dave, entuziasmat şi fericit!

- Tată! îl îmbrățişă ea.

Dave era îmbrăcat într-un costum gri, o cămaşă vişinie, avea un aranjament mic de trandafiri albi, în piept.

Medalionul dragosteiWhere stories live. Discover now