Plângeam. Brațele protectoare ale lui Damon erau înconjurate în jurul meu, oferindu-mi protecție. Știam că nimic nu va fi bine, în ciuda cuvintelor frumoase ce mi le spunea acesta doar ca să mă liniștească. Dar ce puteam face? Cu ce eram eu vinovată că toate astea s-au întâmplat? Și atunci am realizat că am pierdut bărbatul ce l-am iubit cu toată inima mea, bărbatul căruia i-am dăruit inima, corpul și mintea mea. Am pierdut; am pierdut războiul cu viața. Nu numai o bătălie, ci tot războiul!
Viața e o curvă. Mi-a furat părinții, apoi persoana pe care o iubeam cu toată ființa mea! Acum ce mai urmează? Să rămân fără prieteni, fără Rose, Amy, Jesy și ceilalți?! Dar nu voi permite așa ceva! Nu vreau să rămân singură pe lume...
Am crezut că, după ce am petrecut Crăciunul împreună, alături de familia lui și prietenii mei, totul v-a reveni la normal. Dar nu a fost așa. Ieri a spus că are treabă, a plecat, și a revenit seara. Atunci, am știut că viața cere răzbunare.
*În urmă cu o zi*
Găteam. Găteam în bucătărie, vrând să-l surprind pe Daniel cu o cină și să-i mulțumesc pentru toate lucrurile frumoase. Dar nu am mai apucat pentru că am auzit zgomote, gemete, vorbe șoptite, voci senzuale. Mi-am dat jos șorțul și am înaintat spre sufragerie, dar am făcut cea mai mare greșeală a mea. El stătea acolo, ținând de mijloc o brunetă cu sânii mari, aproape dezbrăcată. Într-o mână avea o sticlă de alcool, dar asta nu era o scuză pentru imaginea ce-mi mânca inima încetul cu încetul, lent, în cel mai dureros mod posibil. Buzele lui murdărite de un ruj roșu le atinseră pe ale ei, sărutând-o apăsat, dar nu așa senzual cum mă săruta pe mine. Aruncă deodată sticla și o prinse de coapse pe fată, ridicând-o în sus, astfel încât picioarele i se încolăciră în jurul taliei lui, așa cum făceam și eu în fiecare seară când făceam dragoste. Abia când mi-am curățat gâtul mă observă, dar reacția lui nu a fost nici de cum cea la care mă așteptam.
— Oh, Bella! exclamă, lăsând un sărut pe gâtul fetei ce gemu ușor. Haide, alătură-te petrecerii!
— Daniel... am suspinat, lacrimile căzând șiroaie pe obrajii mei. Cum ai putut face asta?
Știam că așa e el, dar am crezut că pot să-l schimb, că-l pot face doar al meu. Se pare că am crezut greșit.
El ridică din umeri, apoi se întoarse la brunetă. Ce are ea și eu nu am?
Am fugit, trecând e lângă ei și ieșind afară din casă. Trebuia să merg să vorbesc cu cineva iar mintea mea s-a gândit la o singură persoană. Mi-am scos telefonul și l-am apelat pe Damon, așezându-mă pe bordură și plângând în hohote.
— Bună Hannah.
— D-deranjez? am întrebat, bâlbâiala și suspinele fiind evidente în vocea mea.
— Ce s-a întâmplat?
— Ești î-în California?
— Da, ce ai pățit?
— Vino la mine, vino după mine. Te rog.
Nu am așteptat un răspuns, doar am aruncat telefonul pe ciment și am țipat cât de tare am putut. Am continuat să plâng până când o mașină neagră, familiară, s-a oprit în fața mea. Damon țipă când mă văzu în acea stare, luându-mă în brațe și băgându-mă în mașină, în ciuda faptului că voia să mă ducă în casă. Conduse rapid, ajungând în cele din urmă la apartamentul său. Imaginile cu Daniel ghemuit în colț și plângând după mine mi-ai apărut în minte, făcându-mă să plâng și mai tare.
M-am trezit pe patul lui Damon, cu el îmbrățișându-mă. Lacrimile îi udau tricoul negru, dar asta nu părea să-l afecteze. Mă întrebam de ce reacționase atât de urât că mă văzu în starea asta, înțeleg că îmi este prieten și vrea să mă ajute, dar reacția sa a fost demnă de un... iubit.
