Poze & fragmente

1.

   Tot locul era împânzit de liniște, doar la câteva secunde se auzeau pașii singurului locuitor din castel. Liniștea aceea, atât de apăsătoare, putea distruge orice om, încetul cu încetul, până n-ar mai fi rămas nimic din acea persoană, dar pentru el asta era ca un medicament, un remediu pe care îl lua în fiecare zi.

    Avea aceeași rutină de foarte mult timp. Se spăla pe față, iar după aceea mânca, dar nu o făcea de plăcere. O făcea doar pentru că era necesar. Existau unele zile, rareori, când se abătea de la programul zilnic și cu meschină plăcere nu mânca și nu bea nimic. Răbda, chiar dacă viața lui ar fi depins de acest lucru, inutil pentru unii și prețios pentru alții, el răbda.

    Când termina masa, începea să se plimbe prin castel, niciodată ieșind din el. Era ca un scut de protecție pentru bărbat de la moartea persoanei iubite. Un scut care era împânzit de tufe de spin și pe dinăuntru și pe dinafară ca nimeni să nu intre sau să iasă din „închisoarea" pe care el o numea casă.

   Ziua aceasta urma, totuși, să fie puțin mai diferită decât celelalte. În loc să o ia pe traseul obișnuit care ducea spre aripa vestică, el o ia pe holul din partea stângă, spre aripa estică. Nu a mai fost folosită de mulți ani și multe sunt în paragină acolo. Pânze de păianjen sunt peste tot, multe dintre tablourile de pe pereți sunt rupte, cutii de diferite dimensiuni stau împrăștiate peste tot, iar dacă nu ești atent poți foarte ușor să te lovești de ele. Ferestrele sunt vitralii, astfel lumina soarelui nu este atât de puternică aici, predominând întunericul.

   Bărbatul mergea încet, negrăbindu-se, avea toată ziua la dispoziție. Se uita cu mare atenție la lucrurile de acolo, nici una nefiind în stare să-l capteze mai mult de cinci secunde. Până la urmă, s-a oprit totuși, în fața unei oglinzi înaltă cât el de mare, care dintr-un mod miraculos îl atrăgea. Și-a văzut reflexia prima dată, dar în următoarea secundă în oglindă nu se mai vedea numai pe el, ci și pe iubirea vieții lui. Îl îmbrățișa și fericirea i se citea pe față, se simțea protejată în brațele bărbatului drag ei. El nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Își ținea din nou soția în brațe și râvnise atât de mult timp să o mai îmbrățișeze măcar o dată, încât acum nu mai voia să-i dea drumul. Un tumult de sentimente năvălise peste el. Fericirea, dorul, tristețea, iubirea lor se îmbinau toate la un loc.

   Dar iluzia cum a venit, a și plecat, iar el se simțea din nou gol. Scumpa lui soție dispăruse în neant. A mai aruncat o privire tristă oglinzii și după aceea s-a întors pe călcâie spunându-și că nu o să mai treacă pe acolo niciodată și a mers înapoi de unde venise.

                              ***
    
       Sper să vă placă fragmentul! Puteți și voi să scrieți un fragment după poza de la media și să-l lăsați într-un comentariu – dacă vreți–.