Poze & fragmente

9.

   Era toamnă. Vântul adia mai uşor faţă de zilele trecute, dar parcul era împânzit de frunze colorate, zdrobite de pașii oamenilor. Privirea îi călătorea cercetătoare prin întregul parc, aşteptând momentul potrivit pentru a se elibera de toate gândurile care îi bântuiau mintea. Inima îi pompa cu repeziciune, împrăştiind adrenalina şi furia prin întregul trup firav. Iubea anotimpul schimbării. Iubea felul în care adierile uşoare ale toamnei îi mângâiau chipul şi se jucau cu părul ei vâlvoi şi lung. Dar ura atunci când toamna o rănea într-un mod subtil și știut doar de ele două. În fiecare zi, cu fiecare frunză care cade încet. Îşi dorea ca acest lucru să nu se mai întâmple, dar nu era după ea. Ridicându-se de pe banca umedă şi rece, nu conştientiză că ceva îi tăiase calea.

     — Ce dracu' faci aici? îi strigă în față furioasă.

     — Hope, tu ce crezi că fac? Mă joc, își răspunde singur la întrebare băiatul cu ochii ca oceanele în timpul unei furtuni devastatoare. Haide, nu mai fi atât de tristă, spune cu un zâmbet larg pe față ca să o îmbuneze.  

     — Nu înțelegi nimic. Lasă-mă în pace, Matt! îi șoptește, știind că a auzit-o în timp ce se îndepărtează.

   Merse cu pași mici spre un copac care își pierde încetul cu încetul frunzele arămii. Știe că va veni după ea, dar nu vrea. În acest moment vrea doar să fie singură. Să fie doar ea și cu natura. Natura care este atât de vie, chiar dacă unii oameni o văd atât de nesemnificativă, ca pe un obiect oarecare.

     — Oh, iubito! Îmi pare rău, dar vreau să te ajut, îi aude vocea tristă din spatele ei.

     — Știu, știu și îți mulțumesc, dar nu poți să faci nimic. Acum este vremea când copacii își pierd coroana bogată de frunze, florile ofilesc treptat, cerul este plumburiu, vântul bate cu viteză. Pentru alte persoane este un anotimp minunat și doar atât, atunci când frunzele formează un covor multicolor și natura se transformă, dar pentru mine este și dureros. Simt tot ce simte ea și nu pot să fac nimic ca s-o ajut. Pot doar să privesc peisajul care se schimbă treptat și să aud vaietele și strigătele ei când anotimpurile se schimbă de la toamnă spre iarnă.

     — Hei, hei... Nu plânge. Nu pot să simt ce simți tu, dar vreau să te ajut, îi spune Matt în timp ce o îmbrățișează strâns și se așează, cu ea jos, la trunchiul copacului.

    Se lasă moale în brațele sale și începe să plângă încet. Băiatul nu o lasă deloc, chiar mărește strânsoarea cu care o ține și începe să o mângâie pe cap ca s-o aline. Cu fiecare minut care trece, se pierde într-un somn liniștitor și primitor. Ultimul lucrul pe care îl aude este: „Voi fi mereu lângă tine, scumpo".