Poze & fragmente

6.

      — Haide, mai repede! îmi șoptește brunetul din fața mea, trăgându-mă după el.

      — Nu pot mai repede. De ce m-ai luat din pat la ora asta? îl întreb iritată deoarece mă luase din casă în miezul nopții la o așa-zisă „plimbare nocturnă".

       — Pentru că am o surpriză, îi aud glasul cum răsună și pot să pun pariu că zâmbește.

       — Și mâine nu se putea? îmi continui interogatoriul.

       — Nu. Și termină cu întrebările că nu o să afli nimic până la momentul potrivit.

     După aceste vorbe o liniștite ciudată se aștenu între noi doi. Pașii noștri se auzeau la intervale regulate de timp. Diferite păsări de noapte își făceau simțită prezența. Copacii care ziua sunt doar copaci și atât, acum parcă sunt niște monștrii gata să te înhațe în ghearele lor lungi și subțiri, care se mișcă din cauza vântului. Nu puteai să vezi la foarte mare depărtare și îmi era teamă să nu mă împiedic de o crenguță sau de propriile picioare, la cât de bleagă sunt uneori.

     În momentul în care foșnetul unei bufnițe s-a auzit din imediata apropriere, am tresărit și i-am strâns mâna lui Eric mai tare. După puțin timp am ajuns într-un luminiș pe care nu-l mai văzusem până atunci, chiar dacă mă plimbam de când eram mică prin acea pădure. Luminișul era ferit de ochii curioși ai lumii și puteai foarte ușor să te ascunzi acolo.

      — Am găsit locul acesta acum câteva zile și am vrut să ți-l arăt și ție, iubito, îmi explică el. Cum ți se pare? mă întreabă în timp ce pune o pătură pe iarba umedă.

      — E minunat. Acum nu mai regret deloc că m-ai trezit.

      — Mă bucur. Hai, stai jos! Vreau să privim un pic stelele.

     Îl ascult tăcută, în timp ce mă pun încet pe pătură. Simt pământul rece sub mine, dar nu-mi pasă. Cerul avea câțiva nori pe el, dar și o multitudine de stele. Unele mai mici care parcă stau în umbra celor mai mari și mai strălucitoare. Cert este că toate erau diferite una de alta, ca și noi oamenii.

     Luna se vede și ea printre crengile copacilor. Este mare și foarte frumoasă. Stăpânește cerul ca o regină a nopții, iar stelele parcă sunt supușii ei.

     Am stat câteva minute bune uitându-ne amândoi în sus. Cel care a spart liniștea dintre noi am fost eu.

      — E un peisaj mirific. Și acum nu mai sunt deloc supărată pe tine, îi șoptesc râzând și ajungând cu buzele la doar câțiva centimetri de ale lui, dar imediat spațiul gol a dispărut.

      — Acum, haide acasă! îi aud vocea.

      — Venim și mâine?

      —  Desigur! îmi promite.