Poze & fragmente

B. Concurs: Proba a-II-a (Wowpad-istele)

Războiul minții

        După-amiaza târziu, atunci când cursurile se terminaseră, Evelin se așeză tăcută pe una din băncile din incinta facultății, care era situată sub o salcie cu crengile curgătoare.

        Își scoase repede din rucsacul ponosit un caiet și un pix, apoi se lăsă dusă de val așa cum se întâmpla de cele mai multe ori. Totul se estompa în jurul ei atunci când începea să scrie. Nu mai auzea și nu mai vedea nimic în afară de foaia din fața ei. De când era mică îi plăcuse să scrie. Era o pasiune pe care și-o modelase în timp. Era locul ei de refugiu acolo. Mereu și-a lăsat gândurile să zboare libere când avea un pix sau un creion în mână. Și parcă propria mână avea alt posesor decât ea însăși. Mii de imagini i se plimbau prin minte nestingherite. Unele total diferite de altele. De la fluturi în culori extravagante la oameni care stăteau pe jos fără viață. Le lăsa libere să zburde și să danseze în timp ce ea scria.

         Astfel, plecată într-o lume numai de ea știută, a tresărit când cineva i-a pus mâna pe umăr. Cu inima încă bubuindu-i în piept și-a întors încet capul dând de Natasha, prietena ei cea mai bună de aproape jumătate de an.

         Se întâlniseră pentru prima dată în parc. Evelin scria de zor în carnetul de notițe –așa cum făcea de cele mai multe ori– când o fată cu părul roșcat ca o torță vie și cu un zâmbet plăcut s-a așezat încet pe bancă. Stând lângă ea a putut să vadă că ochii mari încadrați de niște rame groase de ochelari erau de un albastru spălăcit, iar pistruii de pe față o făceau să fie mai drăguță. Cu pași mici, dar siguri, au încep să socializeze și din vorbă în vorbă și-au dat seama că sunt studente la aceeași facultate. Amândouă erau niște persoane care preferau mai mult să se retragă într-un colț liniștit cu o carte în mână decât să aibă o grămadă de prieteni zgomotoși. În scurt timp, au înțeles că au o mulțime de lucruri în comun. Cum ar fi că le place să citească, să scrie și să deseneze. Iar una dintre cele mai mari fobii a lor este răul de înălțime.

      — Hei, străino. Doar nu te-am speriat, nu? o întreabă ironic, râzând de expresia feței ei.

      — Oh, bună, îi răspunde întorcându-i zâmbetul. Doar puțin.

      — Ce mai cauți pe aici? Nu mergi acasă?

      — O aștept pe mama. Vrea să petrecem puțin timp mamă-fiică. Trebuie să apară din clipă în clipă, continuă distrasă.

         Niște crengi au trosnit în spatele ei, iar în următoarea secundă și-a putut vedea mama la doar câțiva metri de ea.

      — Scumpo, cu cine vorbești?

      — Mami, bună, o salută, cu un zâmbet pe față și cu o îmbrățișare, pe mama ei. Vorbeam cu Natasha.

      — Natasha?! Iubito, nu e nimeni aici.

      — Ba da, sigur că e. Naty...

         Se întoarse vrând să o prezinte pe Natasha mamei ei, dar lângă ea nu mai era nimeni. Se uită în jur surprinsă crezând că poate s-a dus undeva, dar în jurul băncii nu mai erau decât ea și Eva, mama ei.

         Unde-i Natasha? Era chiar lângă mine acum câteva secunde. Unde a putut dispărea așa dintr-o dată? a început să-și pună întrebări.

       — Eve, scumpo, ești bine? Cu cine vorbeai? o întrebă din nou Eva, în glas citindu-se îngrijorarea.

       — Cu Natasha, mamă, prietena mea. Avem multe cursuri împreună, încercă să-i explice. Cred că a plecat.