Poze & fragmente

8.

             Anul 1830

     Această decizie drastică am luat-o după ce tata a vrut să mă căsătoresc cu un bărbat mai înstărit decât noi, dar și mai în vârstă.

     Discuția lor și acum îmi bântuie mintea împreună cu faptul care mi-ar fi semnat sentința pe viață.

     Stăteam lângă ușa întredeschisă a dormitorului lor și încercam să ascult ce vorbeau.

       — Este șansa noastră, Esmeralda, îl aud cum îi spune mamei. Vom scăpa de sărăcia asta pentru totdeauna.

      — Dar nu va accepta niciodată, știi bine asta.

      — Taci, femeie! Se va căsători... și punct. Nu ea decide. Eu am făcut-o, eu decid cu cine se mărită.

      — Caleb..., îi șoptește, dar nu termină propoziția pentru că este întreruptă.

      — Am spus să taci! strigă cât poate de tare, iar sunetul făcut de palma lui pe fața mamei se aude imediat după aceea. Dacă nu taci nu știu ce-ți fac, netrebnico! îi mai spune și se așează pe pat.

     În acel moment mi-am amintit toate bătăile, pe care eu și mama le-am primit de la așa zisul meu tată, de când eram mică. Femeia care mi-a dat viață încerca mereu să mă apere, dar așa ajungea să fie și ea lovită.

     De multe ori nu înțelegeam de ce făcea asta. Din orice lucru mărunt ne bătea. Ne spunea că noi suntem vinovate pentru tot, pentru că suntem femei.

     Când am auzit că se îndreaptă spre ușă, am plecat repede în camera mea. Și am luat hotărârea să plec departe decât să mă căsătoresc cu un om pe care nu-l iubesc. Am scris o scrisoare -special pentru mama- și am fugit de acolo unde am văzut cu ochii.

     Plecasem deja de două zile de acasă și lucrul care mă măcina cel mai tare era că o lăsasem pe mama singură cu monstrul acela care o va pedepsi pe ea pentru plecarea mea și îmi părea foarte rău că nu am putut să-mi iau la revedere de la ea.

     După încă ceva timp, mergând pe drumul arid și fără nici un pic de vegetație, am văzut la orizont o casă destul de mare și atunci am realizat că stomacul mă durea de foame, iar gura îmi era uscată. Am început să măresc pasul ca să ajung mai repede.

     Când am ajuns la ușa mare din lemn de brad, am bătut tare în ea cu pumnul, iar imediat a apărut în fața mea un bărbat între două vârste care mă privea încruntat, între sprâncene formându-se o cută adâncă.

      — Bună ziua, domnule! Bine v-am găsit! spun și fac o plecăciune.

      — Ce vrei, fetițo? se răstește la mine.

      — Aș vrea să vă rog să-mi dați și mie măcar o bucată de pâine și niște apă, domnule.

      — Da' ce crezi că-i aici, copilo? Aprozar? Hai, dispari până nu mă enerveze!

     — Nu, nu vă rog! Vin de departe și nu am mai mâncat și băut ceva de peste două zile. Pentru masa aceasta o să muncesc. Nu e pe de-a gata. O să fac ce vreți, dar ajutați-mă, îl rog cu vocea tremurândă.

      — Hai, intră până nu mă răzgândesc! îmi spune, imediat strigând din toți rărunchii. Amelia, vino aici!

      — Acum, bărbate! Ce s-a întâmplat?

     Apare în fața mea o femeie de vârstă apropriată cu a bărbatului, cu părul bălai, ochii blânzi ca smaraldul și o față rotundă.

      — Dăi fetei ăștia ceva de mâncare și de îmbrăcat. Și după aceea o să te ajute în ogradă până vin eu.

     Îi face semn din cap că a înțeles și mă ia de mâna ducându-mă în bucătărie. Se duce și începe să pună mai multe alimente pe masa sculptată: ouă, ceapă, brânză, mămaligă, lapte. Mă pun pe scaun și încep să iau înghițituri mari din tot ceea ce prind. La sfârșit îi mulțumesc pentru masă și o întreb cu ce pot să o ajut.

     Până când a venit seara am făcut treaba dată și în plus am făcut mâncare pentru bărbatul Ameliei, al cărui nume am aflat că este Jacob, un bărbat bun la suflet, cinstit și iubitor cum nu prea întâlneai pe atunci.

      — M-am gândit... și poți să dormi în seara asta aici, iar dacă vrei poți rămâne în casa mea pentru a-mi ajuta femeia în treburile gospodărești, îmi spune după ce le-am povestit cum am ajuns acolo, fiind cu siguranță mișcați.

      — Mi-ar plăcea foarte mult și vă mulțumesc pentru bunătatea de care dați dovadă, îi răspund zâmbind fiind fericită că am găsit unde să stau și că am dat peste niște oameni atât de buni.

                            ****

        Hei! Știu că poza nu prea are legătură cu capitolul, dar l-am scris acum ceva timp și nu am găsit o imagine mai bună. Sper să vă placă!