Poze & fragmente

12.

        Orizontul începea să prindă culori nemaiîntâlnite. De la albastrul ancenstral la portocaliul roșiatic și de la violetul celestru la roșul aprins. Copacii înverziți începeau încetul cu încetul să se stingă în amurgul cerului. Dar cum copacii începeau să se piardă în noaptea văratecă, lumea animalelor începea să fremete de viață. Murmurul bufnițelor, urletul lupilor, cântecul greierilor. Toate prindeau contur într-un peisaj auditiv minunat și nu foarte des întâlnit în aglomeratele orașe.

         Am intrat în casă pe la ora nouă, după ce am privit asfințitul soarelui. Mereu în copilărie mi-am imaginat că o să am o căsuță din lemn în mijlocului pădurii, unde zgomotul asurzitor al claxoanelor de la mașini și agitația oamenilor nu puteau ajunge. Iar visul meu s-a împlinit. Sunt unde mi-am dorit și fac ceea ce mi-am dorit.

          Ușa din lemn scârțâie ușor când o deschid, asta amintindu-mi, pentru a mia oară, că trebuie să o ung. Mă descalț și mă duc direct la canapeaua veche, dar comfortabilă de lângă fereastra larg deschis. Mă așez obosit pe ea, un oftat ieșindu-mi imediat printre buze.

         Nu mă așez cum trebuie că Baloo apare de nicăieri și se ridică în două labe pe canapea, iar până la urmă ajunge să se așeze cu ele pe piciorul meu stâng pe care îl pusesem deja pe măsuța de cafea. Își împinge botul ușor în mâna mea ca să-l mângâi și să-l răsfăț, ceva ce a devenit deja un obicei pentru noi doi.

        Pe Baloo l-am găsit în pădure pe la începutul lunii mai. Pe atunci avea doar câteva săptămâni de viață. Era așezat lângă un alt urs, tot brun, doar că mai mare ca el, care stătea nemișcat la pâmânt. La o a doua privire am putut vedea și sângele care îi năclăia blana. M-am apropiat cu precauție și am văzut cum mama lui Baloo era moartă din cauza unui glonț care cred că a fost tras de un vânător aflat la vânătoare. Nu m-a lăsat inima să-l las acolo pe acel ursuleț brun, așa că l-am luat cu mine acasă. A fost speriat și reticent la început, dar cu timpul am devenit cei mai buni prieteni.

      — Ia zi, băiete, ce ai făcut azi? îl întreb ca de obicei, mângâindu-i capul.

         Ca și cum ar fi înțeles ce am spus, a început să mormăie și să dea în joacă cu labele, amuzându-mă de reacția lui, ca de fiecare dată. Atunci când își ridică capul micuț îi pot vedea ochii sticloși privindu-mă cu căldură.

      — Ai avut ce face, se pare, îi răspund în glumă, atunci când se oprește și se pune din nou cu capul pe piciorul meu. Ce m-aș face eu fară tine, Baloo? Îmi înveselești mereu ziua, băiete. Hai, să mâncăm și noi ceva, continui să vorbesc, ridicâdu-mă și lundu-l pe Baloo în brațele mele. Vei rămâne mereu prietenul meu, îi zic zâmbind și imediat primesc un mormăit vesel ca răspuns.