Poze & fragmente

4.

   Stă pe pervazul din camera ei și privește cerul înstelat. Fiecare stea este diferită de celelalte în modul ei. După părerea ei fiecare stea are caracterul ei, la fel ca oamenii. Nu multora le place să piardă timpul uitându-se la stele sau atunci când pe cerul înnoptat se ivește de nicăieri o stea căzătoare, să își pună o dorință.

   Noi, oamenii, vedem stelele apropriate unele de altele ca niște prietene foarte bune care își spun secrete, dar de fapt ele sunt la mii, chiar milioane de kilometri distanță una de alta, neputând niciodată să ajungă să se întâlnească.

   Atunci când plouă și cerul este plin de nori gri prevestitori de rele, Ema este tristă și un sentiment de gol își face simțită prezența pentru că nu poate să stea afară pe balansoarul vechi, construit de bunicul ei, care începuse încetul cu încetul să se scorojească pe alocuri și care atunci când te așezai pe el scârțâia din toate balamalele. Îi plăcea să stea acolo și să se uite în sus către bolta cerească împodobită cu minunatele stele. Ea își petrece cel mai mult timp seara, poate chiar să stea ore întregi fără să facă altceva, uitându-se doar la ele, iar acum face același lucru.

      — Bună, Em! o scoate din visare Eric.

       — Hmm... Bună..., îi spune fata în timp ce se întoarce spre el.

    În acest moment îl are în față pe băiatul care îi este amic încă din copilărie. Cu el făcea cele mai tari farse și jocuri. De când familia lui se mutase în vecini, chiar din prima zi de când îi văzuse capul ivindu-se din spatele gardului care despărțea proprietățile, deveniseră prieteni. Cu el poate vorbi orice și își împărtășește toate secrete.

   Băiatul nu era mai special decât ceilalți, același păr blond ca spicul de grâu care îi scoate în evidență ochii și cu aceleași trăsături bine definite. Dar pentru ea, Eric era foarte deosebit.

      — Em, vreau să vii puțin cu mine până jos, îi răspunde după câteva secunde.

      — De ce? S-a întâmplat ceva?

      — Ai să vezi dacă mergi cu mine, îi șoptește zâmbind. Îți spun doar că e o surpriză frumoasă, continuă când vede că îl privește nedumerită.

   Fata se dădu încet jos de pe pervaz și se îndreptă spre el, care îi ia mâna în palma sa caldă și o conduce spre ieșirea din cameră.

  Holul este tot în întuneric. Nicio lumină nu se vede, ceea ce o pune pe Ema pe gânduri. Ar trebui să fie măcar o lumină, care ar trebui să vină de la parter, dar nici aceea nu este aprinsă. Un sentiment asemănător cu frica începuse să înflorească în inima ei și să i-o facă mică cât un purice. Singurul lucru care o mai liniștește este ceea că Eric este cu ea. Merg împreună cu pași mici spre scări, dar în dreptul lor se opresc. Ema încremenește și privește uimită în jos, spre parter la mulțimea de oameni care își făcuseră apariția.

      — La mulți ani! strigară toți.

  Nu-i venea să creadă. Uitase cu desăvârșire că este ziua ei de naștere, iar surpriza aceasta este incredibilă. O mulțime de lumânări erau aprinse și, de acolo de sus se vedeau ca niște micuțe stele în întunericul ce domnea pretutindeni. În mijlocul lor era o inimă luminată care înconjurată de celelalte lumânări se putea asemui cu Soarele din centrul galaxiei noastre. Era o imagine de necrezut, superbă chiar. Încercă să se miște, dar parcă picioarele se transformaseră în piatră și nu mai voiau să coopereze cu ea.

     — Nu pot să cred! a fost primul lucru care l-a putut spune, dar atât de încet încât singurul care a auzit este chiar persoana de lângă ea.

     — Ba să crezi! La mulți ani, scumpa mea Ema!

     — Mulțumesc! grăi ea, încă emoționată.

  Și o luară amândoi în jos. Toată familia, rudele și prietenii erau acolo. În acea seara a râs, a zâmbit și a vorbit cu toți. Și era sigură că va ține minte toată viața aniversarea aceasta.