Când eram mică nu-mi doream să cresc, aşa cum alţi copii vor. Simţeam că o dată ce voi creşte nimic nu va mai fi la fel. Şi aşa a şi fost.
Îmi amintesc cum încercam să trag de timp pentru a-mi încetini creşterea, continuam să mă joc şi îmi obligam mintea să fie naivă, ca a unui copil. M-a durut mult când am conştientizat că timpul oricum va trece, în ciuda tuturor încercărilor mele de a-l opri.
Nu ştiu dacă sunt urmările acestui război pe care l-am purtat cu timpul, sau cauzele altor întâmplări, însă îmi amintesc ca prin ceaţă toată copilăria şi mă simt ca şi cum deodată m-am trezit o adolescentă anxioasă, cu depresie şi vinovăţie excesivă. Ca şi cum aş fi adormit fiind mică, aşteptându-mă ca atunci când mă voi trezi totul să fie la fel, dar când m-am trezit, nimic nu se mai asemăna cu ce a fost. Oare asta înseamnă maturizare? Să nu ştii cum şi când ai devenit astfel? Să înţelegi că în ciuda tuturor dorinţelor tale, destinul tot îşi urmează cursul?
Îmi cer iertare pentru negativitatea din capitolul acesta...
أنت تقرأ
Gândurile unui Suflet Anonim.
الروحانيةSunt doar o adiere de vânt, ce se străduieşte să schimbe ceva pe acest pământ. Să lase zâmbete când pleacă, să dispară, ca şi cum n-ar fi fost niciodată.
