Scriu aceasta poveste nu pentru atentie, mila sau sfaturi, am trecut peste. Scriu ca sa ma descarc, sa nu ascund in mine ce s-a intamplat fara sa ma repar si sa nu realizez, dar scriu si sa pot sa ajut persoanele care au trecut sau trec sau poate nici nu realizeaza ca trec prin ceva asemamator.
Mi-ar fi, într-adevăr, mai ușor să scriu în engleză ce urmează să vă spun, dar vreau să fie accesibil tuturor, așa ca voi încerca să mă exprim cât mai bine. Îmi pare rău că nu este capitolul pe care cu toții îl așteptați, dar promit că și acela va urma.
Numele meu il stiti. Isabelle. E suficient sa imi spun doar acest nume, fiindca reprezinta tot ceea ce sunt si multumesc Domnului in fiecare zi ca mi l-a oferit. Personajele povestilor mele au diverse nume, insa numele Elisabeth cumva nu lipseste. Am aflat de abia dupa, ca numele meu este o derivare de la Elisabeth, ceea ce este chiar straniu. Poate nu intelegeti de ce va spun asta, dar va veti prinde imediat, fiindca, vedeti voi, Isabelle inseamna nu doar promisiunea lui Dumnezeu, dar si Dumnezeu imi este juramant. Iar eu in ultimul an mi-am uitat Dumnezeul, mi-am intors spatele si am avut de suferit consecinte. Parte ironica este ca nu am facut-o pentru ca am vrut, a fost ceva inexplicabil si... aproape un an nu am fost deloc eu, am fost o umbra a ceea ce obisnuiam sa fiu, o farama de suflet, neajutorata, pierduta, dar care nu realizeaza ceea ce i se intampla.
M-am nascut pe 13 ianuarie 2000, intr-o dupa-amiaza care parea ca nu se mai termina, cand cerurile erau gri, inghetate, iar timpul parea oprit in loc pentru familia mea. Dupa 72 de ore de travaliu, mama mea nu mai era om, iar eu eram cu mult peste termen. Probabil nu am vrut sa dau ochii cu lumea cruda, probabil nu voiam sa simt durerea lucrurilor lumesti pe care urma sa le experimentez, probabil stiam ca viata mea urma sa fie o lupta continua intre bine si rau, intre realitate si fantezie, intre magie si stiinta. Straturile de gheata de pe strazi erau imposibil de numarat, iar a ma aduce acasa a fost o povara pentru ei, dar au reusit. Iar mama m-a crescut cum a stiut ea mai bine, cu tot sufletul, cu toata inima, fara sa se mai gandeasca o clipa la ea, la persoana ei, eu devenind lumea ei. Lucru care a adus-o in cele din urma la epuizare, lucru care ma bantuie, pentru ca preferam sa nu isi dedice atat de mult viata mie, poate i-ar fi fost mai bine, poate ar fi fost mai fericita.
De cand eram mica am crescut intr-o casa care mi-a oferit tot ce am dorit, lucruri pe care alti copii doar le puteau visa. Nu, nu am fost extrem de bogata, nu am trait in extrema paturii superioare, dar am avut posibiliatea sa vad doua lumi conturandu-se in fata ochilor mei inca de cand am putut vedea. Lumea saraciei, in care 1 leu este prea mult, lumea bogatiei in care 1 leu poate fi aruncat oricand. Lumea in care viata este o lupta de supravietuire si lumea in care viata este o lupta de suprematie. Am fost slefuita sa pot merge la evenimente unde sunt prezenti milionari si sa ma pot integra fara sa dau de banuit nimic, unde pot vorbi liber despre afaceri si politica si sa fiu apreciata, fara sa se stie ca nu am posibilitatile lor, dar am fost si crescuta la tara, unde am legat prietenii cu oameni cu frigiderul gol si fara incaltari in picioare. Am invatat sa fiu umila, dar sa pot fi si pretentioasa. In functie de mediu, am fost numita fata de la oras, crescuta in puf, bogata si rasfata, dar si fata saraca, care nu de nasul anumitor persoane, care nu isi va permite niciodata nici macar sa atinga un colier cu diamante din Singapore. M-am adaptat oriunde.
Pot spune ca sunt libera in varianta lumii simple, dar pot intelege si farmecul paturii superioare. Imi doresc o viata simpla, dar si luxoasa. Asa ca am nevoie de balans. Dar lumea mea fericita? E lumea simpla, la tara, unde am crescut.
Am avut multe perioade intunecate in viata mea pentru a se restaura acest balans. Am avut momente in care adormeam plangand cu icoana in brate, rugandu-ma sa mor numai sa nu mai aud tipetele din casa. Am adormit in lacrimi aproape noapte de noapte, dorindu-mi ca certurile sa inceteze, sa simt pace, sa nu mai simt durerea, sa fiu puternica. Am crezut ca toate familiile sunt asa pana cand am ajuns la scoala, unde copiii vorbeau despre ce bine se inteleg ai lor iar eu, cand am fost intrebata, tot ce am zis a fost ca nu inteleg la ce se refera, si sa ii intreb de ce la ei in casa nu exista certuri. Am devenit depresiva in timp, crezand ca am cele mai grave probleme, ca e un cerc vicios din care nu pot iesi.
CITEȘTI
Tabăra Pry Hills
Werewolf"Milioane de stele sclipesc pe boltă, parcă întrecându-se în frumuseţe. Una mai strălucitoare că alta şi totuşi nu este niciuna mai frumoasă ca cealaltă. Fiecare are ceva aparte, care te face să o priveşti timp îndelungat şi să reflectezi asupra vie...
