Ești a mea, micuțo *TRADUSĂ*

Capitolul 28

Mănunchiul în gât mă omora. Am simțit că ma sufoc. Nu era nimeni în jurul meu, nici Ryan, nici tatăl meu, nici femeia aceea. Eram în trecut.

Capul meu a mers în acele timpuri unde singurul lucru pe care îl făceam era să plâng până ce adormeam. Înapoi în acele luni deprimante, în care aveam nevoie de cineva. Unde tatăl meu avea atâta nevoie de mine, unde aveam nevoie de el.

El a plecat. Și-a facut o viata nouă, fără mine. Fără Ryan. Fără noi.

Singurul lucru pe care îl puteam simți pentru el era ură.

Ma simțeam trădată. Lacrimile voiau să iasă, dar nu voiam să demonstrez cât de slabă eram.

-Ai grijă, i-am zis femeii.

Ea m-a privit confuză.

-De ce mai exact?

-Poți muri și sa fi înlocuită mai târziu. Așa face de obicei tatăl meu, am spus rece. A deschis gura și Ryan s-a încordat.

-Savannah, dar ce zici? a spus tatăl meu.

-Adevarul, am zis zambind.

Zâmbete ipocritice pe care le-am folosit doar cu Melody.

-Calmeaza-te, Sav... a zis Ryan.

-Nu, Ryan, nu ma voi calma! In timp ce eu aveam nevoie de tatal meu, el era între cearșafuri cu prima curvă care i-a trecut în față.

Mâna tatălui meu a facut contact cu obrazul meu. M-a pălmuit. Lacrimile pe care le-am evitat să le dau drumul își făceau prezența.

Ma simțeam prinsă. Era ca si cum țipam să mă salveze cineva si nimeni nu putea auzi nimic.

Am simțit un gol ciudat. Ca atunci când înoți, înoți și înoți și vrei să te ții de ceva solid, dar apa este mult mai adâncă și nu există nimic acolo.

Și stiu. Sunt lucruri pe care e mai bine să nu le spui. Și lucrurile astea sunt primele care îmi ies pe gură.

-Felicitări că ai ruinat familia asta, i-am zis femeii caruia nu voiam să îi știu numele. Și nimic despre ea.

Am luat mâinile lui Ryan de pe mine, mi-am șters lacrimile și am urcat în camera mea.

Am trântit ușa și m-am lăsat să cad pe ea.

Am lăsat lacrimile să cadă.

Fața tatalui meu nu imi ieșea din minte. Era ca și cum aș fi un intrus nenorocit, ca și cum nu însemnam nimic pentru el. Ce tot spun? Nu însemn nimic pentru el!

Mă întind pe patul meu și mă ascund sub cearșafurile mele. Pretinzând că nu s-a întâmplat nimic. Încerc să imi scot tot ce tocmai s-a întâmplat din capul meu. De parcă ar funcționa.

Ușa s-a deschis. Nu aveam chef să vorbesc cu nimeni. Imaginându-mi doar că cel care a bătut la ușa mea este tatăl meu sau soția lui proastă, am luat ceasul și l-am aruncat spre cel care a venit.

-Nu vreau sa vad pe nimeni, pleacă! am țipat.

Ușa s-a deschis. Știam că era Ryan, avea o copie a cheii camerei mele. „În caz de nevoie”. Spune mereu așa.

-Pleacă, te rog, am zis încet, dar el a luat cerseafurile, apoi m-a luat în brațe și m-a pupat pe frunte.

-Scuze că te-am mințit că eram cu Lucas. Nu știam că vii azi...

Cuvintele "mințit" și "Lucas" în aceasi propoziție și ieșind din gura lui m-au facut să tresar. Acum mă simțeam mai rău.

-Nu-i nimic, e vina mea.