Coșmarul de la miezul nopții

Proditione

                                     1

     Doamna Ruth este încă în dormitorul unde a lăsat-o Maxwell. Stă acolo de când s-a trezit, adică de câteva zile. Nimeni nu a mai ținut cont de cât timp a trecut. Sau, cel puțin, Maxwell nu a făcut-o. Tot ce știe este că, la foarte scurt timp după acea zi, a trebuit să-și înmormânteze fiica cea mare. Și de atunci, precum o apăsare de buton, timpul nu a mai contat.

     Urăște să piardă. Însă niciodată nu a realizat cât de tare doare acest lucru. Își imagina că o va învinge pe Zailla și totul va fi bine. Dar nu e așa de simplu. Dacă la final, după ce totul se va termina, el va fi singurul rămas, atunci nu vrea să supraviețuiască. Și, până la urmă, dacă toți cei pe care el îi iubește mor, mai simte vreo tragere de inimă pentru a o opri pe Zailla? Mai are vreun rost viața dacă o trăiești singur?

     Dar, deocamdată, nu e singur. Alături de el sunt Gardienii, deși sunt distanți. Mai aproape se află Ruth. Ea nu îl va părăsi niciodată. Acum trece doar printr-o perioadă mai dificilă. Cu toții trec. Apoi, mult mai aproape de-atât, va fi mereu fata asta mică și apatică ce stă chiar acum în fața ochilor săi. O privește de ceva timp, însă nu are curaj să-i vorbească.

     Mâinile ei, deși sunt legate cu funii energetice, sunt nevătămate. Ea nu a încercat să se elibereze și să se rănească. E mai inteligentă de-atât. La acest gând, un zâmbet îi apare pe față Gardianului. E inteligentă, da. Dacă nu ar fi și malefică în acest moment...

     — Te cunosc de undeva? apar cuvintele ei, precum ciocane uriașe, care dărâmă zidurile de gânduri ale lui Maxwell.

     Bărbatul nu știe ce să răspundă. ,,Nici eu nu te cunosc.", este ceea ce ar vrea să spună. ,,Doar știu cine ești, fiindcă asta simt.".

     — Vorbesc serios. Chiar nu știu cine ești, continuă șatena pe un ton amuzat. Îmi pari cunoscut, totuși.

     Gardianul continuă să tacă, menținându-și poziția dreaptă, cu mâinile la spate. El a simțit-o pe Nina. Și ea trebuie să-l fi simțit pe el. Și atunci? Ea chiar nu-l cunoaște? Sau se preface? Totuși, nu pare că ar minți.

     — Mă rog, murmură Nina. Probabil ești unul dintre Gardienii insuportabili care au dat-o-n bară în peșteră și încă mai au tupeul să umble cu nasul pe sus.

     Ochii lui Maxwell se măresc, lăsând o expresie mirată să se distingă. Însă, câteva secunde mai târziu, își revine, începând să vorbească:

     — De fapt, chiar sunt unul dintre Gardienii insuportabili care au dat-o-n bară în peșteră și încă mai au tupeul să umble cu nasul pe sus.

     Nina îl privește fix pentru câteva secunde. Îl știe de undeva. Dar de unde?

     — Familia Martin? întreabă ea, lăsându-și capul într-o parte.

     Maxwell râde ușor, după care spune:

     — Nu.

     Nina se încruntă, continuând să încerce să ghicească.

     — Familia King?

     — Slavă Domnului, nu!

     — Familia Young?

     — Sunt de treabă, dar nu, răspunde Maxwell, râzând.

     Obosită și plictisită, Nina ridică din umeri, întorcându-se cu spatele.

     — Atunci, nu știu, bolborosește, întinzându-și brațele deasupra capului. Mă enervezi, oricum. Nu te mai holba la mine.

     Maxwell face doi pași în spate. Din nu știe sigur ce motiv, încă zâmbește. Dar nu ar trebui. Ninei i s-a întâmplat ceva rău în Nison și, cumva, urăște pe toată lumea.