Coșmarul de la miezul nopții

Jurnalul lui Annabelle

                                        1

     — Ce s-a întâmplat, Ruth? întreabă Maxwell, privind încruntat fix în ochii femeii din fața sa. Am făcut ceva rău?

     Bibliotecara pufnește, dându-i drumul dintre palmele sale. Bărbatul se depărtează ușor, după care își îndreaptă postura. Expresia serioasă al lui Ruth îi trimite un fior prin tot corpul.

     — Ar fi fost mai simplu dacă făceai și tu ceva rău, răspunde ea.

     Maxwell dă aprobator din cap, așteptând cuvintele din partea celei mai bune prietene. Nu prea știe la ce se referă Ruth. Este evident că și el a făcut lucruri rele de-a lungul timpului.

     — Vreau să vorbim, începe ea. Legat, oarecum, de ce s-a întâmplat la Dom. Știi tu...

     — A, da, o întrerupe el. Nici mie nu mi-a prea dat pace replica aia...

     — Poftim? i-o întoarce ea confuză.

     Bibliotecara își mărește ochii, ridicând din sprâncene.

     — Știi tu, continuă el zâmbitor. Când mi-ai zis că, dacă murim, vrei să-mi zici ceva și eu am zis că mă iubești...

     Presiunea pe care o simte în piept în acest moment aproape că o face să vrea să explodeze. Uitase de asta! Uitase că era sigură că Ranela i-a spus lui Maxwell de sentimentele ei pentru el. În acest moment, nu crede că Maxwell știe chiar tot. Totuși, ce știe Maxwell, de fapt?

     — De ce nu ți-a dat pace... replica aia? întreabă Ruth, ridicând o sprânceană.

     — Am crezut că te-ai supărat. Adică eu credeam că o să vezi că glumesc, dar, după fața pe care ai făcut-o, mi-era teamă că te-am supărat, explică Maxwell.

     — O glumă, pronunță Ruth printre dinți. A fost doar o glumă... Tu și glumele tale!

     Maxwell râde colorat, atunci când femeia își dă ochii peste cap.

     — De astea nu mi-a fost dor deloc! continuă bibliotecara.

     — Mie mi-a fost dor de tine, continuă Gardianul, ducându-și brațul prin spatele lui Ruth și plasându-și palma pe umărul ei.

     Bibliotecara încă se mai gândește dacă este o idee bună să spună niște cuvinte care ar putea distruge ceea ce au în acest moment.

     — Ție nu ți-a fost dor de mine?

     Întrebarea lui Maxwell o face să își mute privirea în podea, după care, fără a mai sta pe gânduri, îl întreabă:

     — Oare merit asta?

     Maxwell rămâne câteva secunde tăcut. Ruth se ridică de pe marginea patului, obligându-l pe Maxwell să-și ia mâinile de pe ea. Femeia începe să facă pași prin încăpere fără vreo direcție anume. Își pune mâinile în șold și nu-l privește pe Maxwell nicio secundă. Acesta, simțindu-se confuz în legătură cu această stare a bibliotecarei, se ridică și el și pornește către ea. Ajunși față-n față, Maxwell își poziționează degetele pe brațul lui Ruth, determinând-o să se oprească. Ruth deja simte că nu mai poate da înapoi. Chiar dacă încă nu a apucat să spună prea multe, se vede în privirea lui Maxwell că este intrigat și că acum ea nu va mai scăpa, până când nu-i va spune ce are pe suflet.

     — Uite, începe Ruth, trăgând aer în piept.

     Bibliotecara își poziționează ambele palme pe brațele lui Maxwell, în timp ce acesta, la rândul său își odihnește palmele pe coatele ei.