Coșmarul de la miezul nopții

Confesiune

                                      1

     — Îmi pare extrem de rău că s-a ajuns aici, șoptește Ranela, încercând să se ridice de sub duș.

     Vorbele îi sunt adresate fetiței de lângă ea, care doar ce a dispărut acum câteva minute. Nu știe unde și cum. Știe doar că într-o secundă privea în sus, iar în cea de-a doua secundă, aceasta nu mai era.

     — Sunt aici să te iau înapoi... să te duc acasă, continuă ea, în timp ce ignoră durerea ce-i spintecă trupul.

     — Acasă..., aude o șoaptă de undeva din încăpere, însă nu este nimeni acolo. Nu mai există...

     Bruneta nu reușește să-și dea seama de întreaga însemnătate a vorbelor Ninei. Dar nici nu trebuie. Fiindcă ea, dintre toți oamenii, nu are nevoie de cuvinte pentru a ști ce simte Nina. Ea și Maxwell...

     — Nu uita, Nina, vorbește încet. Acasă nu este un loc...

     Într-un final, Ranela reușește să se ridice. Se simte de parcă nu îi mai aparține propriul corp; de parcă se află blocată înăuntrul unui manechin de gheață. Trebuie să iasă din baie. Un fior rece îi străbate corpul, în timp ce încearcă să-și convingă picioarele să funcționeze.

     — Nu se poate să mă vrei moartă, șoptește Ranela. Ai multe de spus... simți multe...

     Fata reușește să înainteze cu greu către ușă. Picioarele îi sunt atât de grele, încât simte că târăște după ea niște buturugi. Nici nu îndrăznește să privească în jos, fiindcă îi este teamă de imaginea picioarelor ei vineții și albe. Nu vrea să-și vadă corpul dezintegrându-se în negura propriilor greșeli.

     Își cuprinde trupul muribund cu brațele, sperând că acest gest îi va aduce o urmă de căldură, câtuși de mică. Totuși, este în van. O migrenă cumplită o cuprinde din senin, iar urechile încep să o doară. Își simte obrajii închețați și buzele uscate. Chiar și clipitul devine din ce în ce mai greu, aproape imposibil. Cu fiecare secundă ce trece, simte cum rămâne blocată în propriul corp, iar în curând, nu va mai fi capabilă să se întoarcă în cel adevărat.

     — Poți măcar să mă ierți? murmură fata.

     Ultima ei suflare sărută aerul din baie, formând un mic abur dens. Ochii îi rămân fixați pe ușa încăperii, de parcă a sperat până în ultima clipă că va reuși să ajungă la ea. Brațele îi rămân încleștate pe propriul corp. Arată ca o statuie de gheață, ticluită de cele mai fine degete și lucită de razele unui Soare inexistent.

                                        2

     — Trebuie să existe ceva, șoptește Letitia Young, încleștându-și maxilarul.

     Paul preferă să nu-i răspundă. Nu știe ce simte concret față de sora sa și față de acțiunile ei. Chiar există o dorință atât de arzătoare, încât să te orbească în asemenea hal și să nu mai poți avea încredere în propria familie? Cum de a fost Letitia cuprinsă de asemenea iluzie?

     Probabil întrebările ar fi continuat, dacă ușa încăperii nu se deschidea cu un scârțâit zgomotos. Fără vreo reținere, Alistair King pășește încrezător înăuntru, pe față dăinuindu-i un zâmbet satisfăcut.

     Ochii lui Paul se măresc și, deși nu se ating fizic, o simte pe Letitia încordându-se.

     — Familia Young, pronunță Alistair cu jumătate de gură.