Coșmarul de la miezul nopții

Un bilet doar dus

                                    1

     Coloanele grandioase din pereții Camerei Domului se înalță precum străjeri ai puterilor străvechi. Domul pulsează putere prin venele celor legați de el, precum o inimă gigantică. Entitatea supremă a vrăjitoarelor este încă vie, plină de lumină, gata să răsară precum Pasărea Phoenix, de câte ori se stinge.

     Un sentiment neînțeles se așterne în inima vrăjitoarei. Din spatele ei, un copil cântă cu veselie, cuprinzând cu al său glas întreaga încăpere:

     ,,Inima mea arde, clocotește-n sânge,
      Sufletul mi-i greu; viața mi se scurge.
      Domul mi-a dat viață și să mi-o ia tot el
      Și din cenușă voi renaște, în Golul etern."

     — Zailla! o mustră vrăjitoarea pe fetița ce cântă de zor.

     Copila se oprește pentru o secundă. Privește în sus, către fața mamei ei. Se simte vinovată căci mama ei o mustră, dar nu înțelege de ce nu ar trebui să cânte.

     — Zailla, o strigă femeia pe nume, din nou.

     Aceasta se apleacă în genunchi, ajungând la nivelul fetiței.

     — Ce ți-am zis eu despre invocarea magiei și a tot ce ține de noi? o întreabă pe un ton dur.

     — Ai zis că... ai zis că nu le spunem oamenilor de ele, răspunde ea puțin derutată.

     — Păi și atunci? o ceartă femeia.

     — Dar nu sunt oameni aici, se scuză fetița.

     — Nu contează. Doar nu vrei să deprinzi vreun obicei, nu? Dacă nu te oprești, vei începe să cânți necontrolat de față cu oamenii, insistă mama ei. Nu ai voie să spui nimic în fața oamenilor, nici să cânți, nici să spui poezii despre noi, nimic. Bine? Nu contează dacă ești vrăjitoare sau nu. Nu vor sta la discuții și vor veni peste noi imediat!

     Femeia se ridică, întorcându-se cu fața către Dom.

     — Mami, o strigă micuța Zailla, dar noi de ce ne temem de oameni? De ce nu mergem să le explicăm frumos că nu le facem nimic?

     — Pentru că nu vor asculta, Zailla! răspunde mama sa.

     — Dar nu e corect, se întristează ea.

     După câteva secunde de liniște, Zailla continuă:

     — Ce faci aici?

     Femeia, însă, tace. Domul continuă să strălucească, de parcă ar fi o stea.

     — De unde știi cântecul ăla? o întreabă pe Zailla.

     Fetița o privește câteva momente, după care răspunde:

     — Mi-a venit, așa, în cap.

     Fără a mai adăuga ceva, micuța Zailla o ia la fugă, afară din Camera Domului.

     Mama Zaillei, Gardena, rămâne în aceeași poziție, privind nestemata. Ceva este în neregulă cu Domul și trebuie să afle. Trebuie să fie sigură că cercul ei nu va avea de suferit.

     Un gând nenorocit îi trece prin minte. ,,Nu, nu se poate!", își spune, mișcând frenetic din cap. A auzit o legendă despre Dom în copilărie. Speră să nu aibă de-a face cu așa ceva.