Dorințe întunecate!| FINALIZATĂ|

Capitolul 11

Alex

Soarele puternic de amiază îmi bate în cap cu putere. Mă simt obosit și chiar simt nevoia unui pahar cu apă rece. Un gând ciudat nu îmi dă pace. Am uitat să îi zic mamei de Soraya. Beleaua bătrână este în stare să o pună pe fugă pe micul meu Titirez. Dar acum îmi storc nervii și ultima fărâmă de rațiune cu acest individ din fața mea. Îmbrăcat în rochie de bărbați. Am înțeles ceva pe Google că se numește Kaftan. Ciudat stil. Îmi dau ochii peste cap iritat, eu îl întreb de șeicul Kareem, el îmi arată haine și pantofi. Mor cu zile. Prost am fost, am uitat să îmi angajez un traducător. Unde dracu găsesc eu unul aici.

Mă ia durerea de cap și frisoane în corp când văd sumedenia de insecte care circulă nestingherite pe grinda de lemn care împrejmuiește bazarul. De aici sigur voi pleca mai bolnav fizic și psihic. Toate aceste creaturi dezgustătoare îmi suflă în ceafă cu acei ochi și picioare. Mi se zburleste părul pe ceafă. Mă îndepărtez de acest loc oribil, cât mai rapid. Să caut pe Google un traducător arab-englez, că nu am chef să îmi zacă oasele printr-un colț întunecat.

În sfârșit găsesc ceva pe Google, citesc cu atenție numele și strada unde se află și pot sesiza că este la două străzi distanță. Mă grăbesc prin furnicarul de oameni să ajung la traducător. Aziza Fatimah o învățătoare care predă limba engleză la școala din Mecca copiilor arabilor bogați. Bat la ușa femei și aștept câteva secunde până îmi răspunde. Apare la ușa o femeie îmbrăcată într-o rochie neagră care îi acoperă majoritatea corpului în afara de mâini și fața.

Nu mi-o pot imagina pe Titirezul meu îmbrăcată așa. Sincer nu i se potrivește rolul de femeie arabă. Ea este diferită, până și gura aia spurcată o face specială. Iar hainele pe care le poartă pot spune că este o răzbunare pentru stilul arabesc.

 ― Bună ziua, doamna Aziza Fatimah? femeia se uită cam ciudat la mine.

 ― Bună ziua! Da! rămân uimit la cât de bine vorbește englezește. Vă pot ajuta cu ceva?

 ― Am mare nevoie de ajutorul dumneavoastră de traducător. Trebuie să ajung la șeicul Kareem și de când am poposit aici numai dificultăți am întâmpinat!

Sprâncenele ei se unesc de uimire cand îmi aude oful. Dar chiar sunt disperat. Ezită și chiar nu am chef să umblu ca un disperat pe străzile înguste și pline de praf și gângănii ciudate. Că mă ia dracu un leșin și își vor face mendrele cu mine prin Mecca.

 ― Doamnă vă plătesc oricât este nevoie, doar vreau să mă ajutați să ajung la șeicul Kareem!

 ― Bine americanule! Un moment să îmi anunț soțul și te voi conduce către casa șeicului.

Astept câteva minute bune până apare femeia cu o poșetă agață de umăr, cu nasul și gura acoperită de un văl negru, doar ochii îi are la vedere. Of, ciudat stil. Ăștia cum dracu știu care le sunt femeile, oare nu încurcă treburile și strâng femeia altuia în brațe? Parcă îmi citește gândurile femeia asta, că repede mă lămurește.

 ― Nu avem voie să facem gesturi de afecțiune în public. Acest lucru îl facem doar în dormitor.

Nu aș putea să stau fără să o ating sau sărut pe Soraya. Încă și acum mi se pare că am plecat de câteva zile bune de acasă. Sincer nu vreau să mă gândesc că ea o să plece, nu o voi lăsa eu să plece. Nu acum când am întâlnit femeia care mă face să simt senzații și lucruri noi. Nici una care mi-a trecut prin pat nu a reușit să îmi pună sângele în mișcare ca ea.

 ― Aaa! Mai avem mult de mers până la casa dumnealui?

 ― În jur de cinsprezece minute.

Parcurgem drumul într-o liniște totală, îmi aud până și respiratia mi-o aud. Nu mai zic de faptul că toți din jur mă privesc ca pe un ciudat. Haine americane printre atatea rochii de bărbați și femei acoperite din cap până-n picioare. Înghit saliva strânsă pe cerul gurii când ajungem în fața unei case enorme. Casa unde a copilărit Titirezul. Aziza ciocaneste de trei ori la ușa, așteptam câteva clipe până ne deschide o femeie între două că este îmbrăcată într-o rochie neagră cu văl pe cap.