Castelul din Infern

I.Capitolul 3 - Imaginea viitorului (partea a II-a)

Nu ştiam unde sunt, singurul lucru de care eram conştientă era că sunt înconjurată de întuneric. Undeva în aproprierea mea se auzea o bufniţă. Simţurile mele s-au ascuţit, am făcut un pas înainte, dar ceva m-a lovit în faţă. Am ridicat cu grijă mâna spre locul de unde am simţit lovitura. Era ceva lung, subţire şi cu o suprafaţă aspră, era o creangă de copac. Ochii mei s-au adaptat, iar acum puteam să văd clar unde mă aflam şi ceea ce se afla în jurul meu. Eram în inima unei păduri.

Am început să mă panichez, trebuia să găsesc neapărat o ieşire, sau cel puţin un loc unde să am o vedere mai bună, fiind atât de târziu, sigur, trebuie să fi răsărit luna şi la o înălţime, astfel încât să lumineze asupra întregii păduri. Eram într-un loc unde pădurea era foarte deasă nelăsând niciun loc liber pentru o fărâmă de lumină.

Alergam ca o găină fără cap prin pădure. Oriunde îmi întorceam capul auzeam ba o bufniţă, ba sunetul de crengi rupte sub presiunea picioarelor. Fugeam, nepăsându-mi de crengile care îmi sfâşiau hainele ajungând până la piele, lăsând semne şi chiar zgârieturi adânci care începeau să sângereze. Undeva, înaintea mea era un pâlc de lumină. Mi-am mobilizat picioarele, ignorând complet orice altceva din jur, ţelul meu era punctul de lumină care devenea tot mai mare cu fiecare secundă. M-am aruncat în spaţiul liber dintre copaci care strălucea de lumină, apoi m-am oprit.

Eram în mijlocul unei poieniţe, şi exact cum am prezis luna îmbrăca întreaga pădure cu o lumină argintie. Totul era ieşit din comun, mă simţeam ca într-un basm cu zâne. Lumina argintie, florile şi iarba strălucitoare, marginile pădurii care erau învăluite în ceaţă şi întuneric, făceau să contrasteze cu partea luminoasă. Paşii mei erau precauţi, neştiind unde să mă duc în afară de mijlocul poieniţei, unde lumina era cea mai puternică. Trebuia să fie miezul nopţii după poziţia lunii. Odată ajunsă în mijlocul poienii, am avut un sentiment puternic de alarmă. Simţeam cum eram găurită de priviri insistente de pe toată marginea pădurii.

Încă nu eram speriată, dar auzind şoapte amestecate am început să tremur. Erau sute de şoapte spuse în acelaşi timp, dar fiecare spunea ceva diferit, creându-se o dezordine totală. Nu aveam curajul să mă mişc, nici nu ştiam unde aş putea să mă duc, eram înconjurată. Întunericul de la marginea pădurii începea să se aproprie restrângând cercul de lumină din jurul meu. Când a ajuns la o rază de aproximativ un metru s-a oprit brusc, la fel ca şi şoaptele.

Am răsuflat uşurată, dar ceva mi-a atins glezna. Nu puteam crede ochilor, o mână care nu era altceva decât o umbră îmi ţinea glezna. Zeci de mâini ca aceasta au ieşit din întuneric. Eram prea înspăimântată ca să ţip să mă zbat sau să încerc să fug. Eram prinsă de peste tot, de mâini, de picioare, de gât... Eram târâtă prin pădure. Am început să ţip, ecoul vocii mele fiind singurul care se auzea în întreaga pădure. Eram târâtă fără milă, încercările mele de a mă elibera nu contau, nici felul brutal în care pământul îşi lăsa semne pe pielea mea. Obosisem să mă zbat, iar gâtul mă ustura. M-am lăsat purtată spre o destinaţie necunoscută, pielea nici nu mă mai ustura atât de tare. Lacrimile mele curgeau fără încetare, amestecându-se cu pământul de pe faţa mea. Eram ca o păpuşă de cârpă în mâinile lor.

S-a oprit. Goana prin pădure s-a oprit. Mâinile misterioase s-au retras, lăsându-mă în necunoscut. Am deschis ochii şi în faţa mea se afla un lac. Mi-am şters lacrimile şi am încercat să mă ridic. Fiecare încheietură parcă era smulsă din locul ei, iar fiecare muşchi parcă era rupt. Mişcările mele era nechibzuite şi încete, abia puteam să mă mişc. Era un miracol că am reuşit să mă ridic în picioare. Mi-am ambiţionat picioarele să se îndrepte în direcţia întinderii de ape. Mă clătinam mai puternic decât cele câteva frunze care cădeau din copaci pe lângă mine şi aterizau pe apă. Ajunsă la mal, am căzut, aterizând în genunchi în faţa apei.