Castelul din Infern

I.Capitolul 7 - Iluzii (partea I)

3 iunie

Tocurile mele păşeau hotărât pe treptele spitalului, toată lumea îmi ştia mersul, acesta fiind semnalul meu că am ajuns la muncă. Am trântit cu putere uşa, intrând în mediul agitat, dar pe care eu îl numesc, cu multă mândrie, serviciu. Nimeni nu părea să observe prezenţa mea în holul central. De obicei, eram bombardată cu dosare şi cazuri noi, dar nu şi de data aceasta, parcă eram invizibilă.

Atunci l-am văzut pe tata, stătea la recepţie şi îi spunea ceva recepţionerei în timp ce îi preda un dosar. El zâmbea şi conversa cu ea fără a mă vedea, era ciudat, fiindcă eram în raza lui vizuală. Mi-am îndreptat paşii spre el, dar nici zgomotul tocurilor mele nu l-au făcut să mă observe. Am ajuns în dreptul lui şi am dat să ridic mâna pentru a i-o pune pe umăr, dar m-am oprit. Era adevărat că nu am mâncat în acea dimineaţa, dar mâna mea nu avea cum să fie atât de transparentă, era ca un geam colorat, puteam vedea perfect prin ea. Am fluturat-o, dar ea rămânea în continuare transparentă. Mi-am coborât privirea, nu numai mâna mea era aşa, tot corpul era transparent, eram o fantomă.

M-am panicat, mă întorceam şi răsuceam încercând să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine. M-am întors către tata şi am încercat să-l strig, dar nu aveam voce. Indiferent cât de tare aş fi ţipat, nu mă auzea nimeni, nici măcar eu. Simţeam cum ochii mă ardeau din cauza supărării, aveam un nod în gât, simțeam lacrimile în colțul ochilor, dar fără acestea, nici măcar nu puteam plânge. Mi-am dus mâinile la cap şi mi-am strâns părul în pumni, capul ar trebui să mă doară, dar nu simţeam nimic.

Iluzii, totul trebuia să fie o iluzie. Tata şi-a luat la revedere de la recepţioneră şi a plecat spre lift. Trebuia să mă ocolească pentru a ajunge la el, dar nu mă vedea, aşa că a trecut prin mine. A trecut prin mine ca şi cum nu aş fi fost decât aer, şi probabil asta eram. Eram moartă, eram o stafie? Ce se întâmpla cu mine nu ştiam. Ar fi trebuit să mă duc şi să alerg după el, să-l fac să conştientizeze prezenţa mea, dar era inutil, el nu mă vedea.

– Ceva veşti despre Avril? - a întrebat recepţionera cu voce timidă, de parcă ar fi atins o coardă sensibilă.

Tata s-a oprit din mers şi s-a întors către ea, tristeţea şi supărarea din vocea lui erau ucigătoare pentru mine. Eu eram de vină pentru asta?

– A trecut prea mult timp de atunci. Am încetat să mai sper, a spus el apăsând un buton pentru a coborî liftul. Atunci m-a izbit realitatea...

Acum îmi aduceam aminte totul, petrecerea, fuga mea prin pădure, castelul în care am fost, stăpânul lui, toate erau amintiri vechi, parcă au trecut decenii de atunci, şi aşa era. Totul era schimbat, spitalul părea mai modern, iar tata arăta îmbătrânit cu 10 ani, fiindcă exact atâta a trecut de atunci. Ei nu au reuşit să mă găsească şi era deja prea târziu, nici măcar eu nu ştiam ce s-a întâmplat cu mine. Speranţa că aş putea fi găsită s-a făcut praf.

Voiam să ţip, să fac ceva pentru a fi remarcată. Indiferent ce se întâmplase, eu eram aici, nu eram dispărută. Totul să năruia, iar când uşile liftului s-au închis, mi-am pierdut şansa. Am închis ochii şi m-am aşezat pe faianţa rece. Mi-am împreunat mâinile în jurul genunchilor şi mi-am sprijinit fruntea de ei. Totul în jurul meu era confuz, nu auzeam decât sunete amestecate de voci diferite. Lumea circula în jurul meu şi prin mine, eu nu observam când se întâmpla chestia asta, tot ce conştientizam, în jurul meu, era confuzia, confuzia unei iluzii pe care nu o creasem eu.

Vocile din jurul meu deveneau din ce în ce mai silenţioase, până când s-a făcut linişte. Liniştea era atât de profundă, încât îmi bâzâiau urechile. Totul era prea calm, ceva nu era bine. Înainte de a ridica capul şi de a-mi confirma bănuiala, am simţit o mână blândă care se aşeză pe umărul meu. Recunoşteam oriunde atingerea asta prietenească. Am ridicat capul întâlnind privirea călduroasă din ochii albaştri şi senini ca cerul, a lui Ray. Era prea frumos să fie adevărat.