Castelul din Infern

I.Capitolul 4 - Frumuseţe răpitoare (partea a II-a)

Am luat mecanaic paharul de şampanie care a fost întins cãtre mine de un chelner. Mi-am ridicat privirea privind artificiile colorate care luminau noaptea. Un mic zâmbet s-a format la colţul gurii mele gândindu-mă la cuvintele lui Jack.

„Luminile strãlucesc pentru mine. O nouã zi, un nou anotimp, o nouã viaţã!"

______________________

1 iunie

Toată lumea a intrat înapoi în încăpere, numai eu am mai rămas uitându-mă la cerul care acum era negru fără vreo urmă de lumină. Nu mai avea rost să stau afară şi să îngheţ, aşa că am vrut să mă întorc, dar ceva strălucitor de la distanţă mi-a atras atenţia. Era ceva mic şi strălucea ca aurul, acolo pe pământ la câţiva paşi distanţă. Eram atrasă ca pilitura de fier în faţa unui magnet uriaş. Picioarele mele încălţate cu pantofi cu tocuri înalte m-au ghidat spre locul acela. Nu clipeam, nu simţeam că respir şi nu simţeam frigul care acum câteva minute m-a îndemnat să mă întorc la petrecere.

Era un crin! Un crin fără tulpină, fără frunze, doar cu floarea care stătea graţioasă la suprafaţa pământului umed abia acoperit de iarbă. Un crin placat cu aur strălucitor! Era aşa frumos, încât aş fi vrut să-l iau şi să-l ţin ascuns de ochii lumii, dar o floare atât de frumoasă nu merita această soartă. Iubeam enorm florile cu frumuseţea şi gingăşia lor, aşa că uram să le văd tăiate sau ofilite, dar aceasta era prea uimitoare pentru a nu o mirosi sau a o atinge. Am îngenuncheat lângă ea şi am închis ochii, apropiindu-mi nasul de ea. Am inspirat profund, dar nu am simţit nimic decât aerul rece şi umed al nopţii.

Am deschis ochii şocată. Superba floare se închidea, îşi închidea încetul cu încetul toate petalele într-un boboc. În câteva clipe, bobocul acela s-a afundat în pământ. Eram mai mult decât şocată, eram complet nemişcată. Aşa aş mai fi rămas mult timp dacă nu aş fi văzut o altă lumina ca şi prima. Arăta tot ca o floare.

Am alergat rapid acei zeci de metri până la următoarea floare. Un trandafir de aceeaşi grandoare ca şi crinul. M-am aplecat pentru a-l atinge, dar s-a întâmplat fix acelaşi lucru. Floarea s-a închis şi s-a întors în pământ. Capul îmi vuia de confuzie. Gata, destule ciudăţenii pentru cinci minute.

Aş fi vrut să cred că lumina pe care o vedeam la distanţă era o născocire a imaginaţiei mele, dar nu era. O altă floare mă aştepta. De data aceasta nu o să mă mai duc. O să stau aici şi o să aştept până o să intre din nou în pământ, acest proces dura cam două minute. Observasem că aceste flori erau în aşa fel poziţionate, că trebuia să fii lângă una din ele pentru a o vedea pe cealaltă. Era ca un joc de vânătoare de comori. Ele m-au îndepărtat destul de mult de banchet astfel, muzica era ca sunetul unui ţânţar într-o cameră plină cu muşte.

A trecut de mult timpul în care floarea trebuia să se întoarcă din nou în pământ, probabil trecuse şi dublul acelui timp. Era destul de incomod să păşesc cu tocurile cui pe pământ, dar floarea aceea nu părea că ar avea de gând să dispară decât atunci când o să mă înnebunească pe mine.

Era o lalea. De data asta floarea nu a mai aşteptat să ajung eu lângă ea astfel atunci când am ajuns eu lângă ea ultima fărâmă de lumină intra odată cu ea în pământ. Deja nu îmi mai era groază să mă uit la următorul „indiciu". Trebuia să fie tot o floare, dar era prea departe pentru a vedea ce floare este. Nu o să am pace până nu o să văd exact ce floare este.

Alergam ca o disperată până ce zambila a devenit vizibilă, odată cu asta a început din nou acelaşi proces, floarea a intrat în pământ înainte de a ajunge eu lângă ea. Nici măcar nu am avut ocazia să fiu lângă ea. Îmi venea să ţip de nervi şi aş fi făcut-o dacă nu ar fi fost iar aceeaşi lumină cicălitoare.