Castelul din Infern

I.Capitolul 6 - Interogatoriul

Nu ştiam de ce am reacţionat în felul acesta, doar adineauri spuneam că vreau să vorbesc cu aşa-zisul stăpân, iar acum, când aflu că acesta vrea să ia cina cu mine, mă simt complet descurajată. Dacă o să-mi pierd tot elanul pe care l-am ţinut atât în frâu? Dacă cuvintele de reproş, pe care le-am pregătit cu atenţie, nu vor fi spuse? Trebuia să-mi înving această frică. Până acum nu a arătat niciun semn că ar vrea să-mi facă rău, aşa că de ce să încep să fac supoziţii negative ?

Mary se uita atent la mine, aşteptându-se să spun nu şi să mă încui în cameră. Dacă era un lucru pe care am învăţat să-l înfrunt acela este laşitatea, mă îngrozea ideea de a fi o laşă. Privirea mea era fermă şi nu lăsa loc de alt răspuns.

– Atunci arată-mi drumul.

Şocul ei era pe măsura aşteptărilor mele, dar şi-a revenit imediat. A ieşit din cameră spunându-mi să o urmez. Am închis uşa în urma mea şi i-am urmat paşii.

Ştiam drumul, dar nu voiam să dau prea multe suspiciuni, deşi ea a fost cea care a sugerat faptul că ar trebui să cercetez zona. Era foarte probabil ca sala de mese să fi fost închisă atunci când eu investigam şi să ştiu unde se afla ar fi ridicat un semn mare de întrebare.

Am coborât scările pe urmele ei, ajungând, prin holul cel mare, la uşa care ducea spre sala de mese. Totul părea să fie menit să mă descurajeze, umbra aruncată de lumânări pe pereţi, gesturile nechibzuite ale lui Mary, dar, mai ales, acea voce din capul meu pe care încercam să o ignor. Ea s-a oprit cu mâna pe clanţă, uitându-se insistent la mine, spunându-mi că nu este prea târziu să mă răzgândesc.

Am dat afirmativ din cap pentru a deschide uşa. Ea a oftat şi a deschis larg uşa, lăsându-mă să intru. Privirea ei îmi spunea să fiu precaută, semn că ea nu va intra şi că drumul ei se opreşte aici. I-am aruncat un zâmbet prin care să o asigur că ştiam ce făceam. Am păşit încrezătoare în cameră, uşa închizându-se cu un scârţâit încet în urma mea.

Totul era exact cum mă aşteptam, foarte sobru. Eram într-un loc desprins din cărţile horror.

Pereţii erau probabil albi, dar datorită luminii aproape inexistente nu puteam să descifrez nuanţa. Pe ei se aflau diverse tablouri înşirate, iar între ele se aflau mici suporturi de lumânări care luminau cât de cât camera obscură fără geamuri. Candelabrul din mijlocul camerei ajuta şi el la iluminat, dar camera rămânea tot întunecată. În stânga camerei, era un şemineu lat care încălzea camera îngheţată. În ciuda căldurii de afară, în interiorul castelului era foarte răcoare. Și focul ajuta la luminarea camerei care părea imensă pentru puţinul care se afla acolo.

În centrul parchetului negru se afla o masă lungă. Unul din colţuri era îndreptat spre uşă, iar celălalt spre intrarea din bucătărie. Pe ea se aflau diverse feluri de mâncare care umpleau masa mai mult decât era necesar. Masa din lemn masiv era foarte lungă și avea nenumărate scaune de o parte şi de alta a ei, toate goale, mai puţin unul...

Era acolo, la capătul cel mai îndepărtat al mesei şi se uita fix la mine. Nu puteam să-i văd toată ţinuta, fiindcă stătea jos, dar ceea ce vedeam era de ajuns, încât să-mi spulbere toate supoziţiile pe care le aveam în minte.

Nu a îmbătrânit nici măcar o zi, era exact aceeaşi persoană pe care am întâlnit-o acum patru ani. Părul lui negru era aranjat în aceeaşi dezordine perfectă, lumina jucându-se în reflexiile albastre. Ochii lui cenuşii se uitau fix în ai mei, deşi puteam să simt cum eram analizată din cap până în picioare, chiar dacă ochii lui nu se mişcau. Nu puteam citi nimic în ei, niciun sentiment sau vreun gând, dar ai mei sigur erau expresivi precum două bannere de publicitate. Stătea cu coatele rezemate de masă având mâinile împreunate şi bărbia sprijinită pe ele. Mă uitam la o statuie, era perfect nemişcat, nu clipea, nu vedeam că respiră, iar faţa lui nu schiţa niciun gest. Dacă nu ar fi fost vibraţiile pe care le trimitea, aş fi fost sigură că el este făcut din piatră.