Castelul din Infern

II.Capitolul 2 - Nectarul

El era într-adevăr acolo. Nu era o născocire a minţii mele. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că m-aş mai putea întâlni cu Ray. El avea dreptate, nu era o iluzie, era real. Păcat că abia acum puteam să văd asta.

Ray a aruncat piatra cu care se juca şi şi-a pus mâinile în pantaloni. A început să vină cu paşi stingheri spre mine. Avea capul plecat şi mă privea pe sub gene. Asta nu era nesiguranţă, asta era frică. Paşii lui îl ghidau din ce în ce mai aproape de mine văzând că eu nu am nimic de zis contra asta. Am ridicat mâna formând un semn evident de ‚STOP'.

– Rămâi acolo! Niciun pas în plus!

Ray s-a oprit, pe faţa lui citindu-se confuzie.

– Avril, sunt eu!

– Nu înţelegi?! Exact asta este problema! Eşti aici! A încercat să se aproprie, dar la fiecare pas făcut, eu făceam unul înapoi.

– Credeam că vei fi mai bucuroasă să mă vezi...

– Ai crezut greşit. M-am împăcat deja cu ideea că eşti mort şi că nu o să te mai văd niciodată. A trebuit să strici tu totul! În ochi avea o strălucire hazlie.

– Păreai perfect în regulă când credeai că totul este doar un vis.

Am surâs.

– Bineînţeles, atunci conştientizam că nu are cum să fie adevărat, că atunci când mă voi trezi lucrurile vor fi la fel ca înainte! Cum pot să mă trezesc şi să-mi văd de viaţă când ştiu că eşti undeva afară în infernul ăsta? De ce îmi faci asta? Era în faţa mea, dar nu mai făcea nicio mişcare pentru a se apropria de mine.

– Fiindcă am nevoie de ajutorul tău... Am găsit o portiţă de scăpare. Îl priveam foarte sceptică.

– Poftim? Cum adică? A început să se foiască.

– Pot să plec de aici şi să ajung la suprafaţă. Aş putea trăi din nou... Eu eram prea şocată pentru a mai spune ceva. Nu puteam decât să privesc cu mirare cum el încearcă să-şi pună toată încrederea într-o singură privire. El chiar credea în asta.

– Nu, nu pot crede aşa ceva. Scuturam violent din cap, iar privirea mea era plină de dubiu, asta nu l-a descurajat.

– Nu uita unde eşti. Acum câteva zile nu credeai în imposibil, acum ai văzut că este doar o limită impusă de noi, oamenii. Ai încredere în mine! Nu mai ţii minte promisiunea pe care ai făcut-o? Aceea că o să mă ajuţi atunci când este cazul?

Am răsuflat zgomotos predându-mă. Avea dreptate, am făcut o promisiune.

– Nu accept nimic, decât atunci când o să ştiu că planul tău are şanse de izbândă. Privirea lui spunea totul, nu o să-mi spună ce are de gând să facă, decât atunci când îmi fac şi eu partea.

– Uite cu ce trebuie să mă ajuţi...

S-a oprit şi a început să se panicheze. Se uita când în stânga când în dreapta, şi avea capul aplecat de parcă încerca să audă ceva foarte îndepărtat. Nu ştiu dacă era panicat şi ce motiv ar avea să fie astfel.

– Ce s-a întâmplat? M-am apropriat de el pentru a-l atinge, dar mi-a îndepărtat imediat mâna. A început să facă din ce în ce mai mulţi paşi înapoi, acum el era cel care fugea de mine.

– Nu mai pot sta, trebuie să plec. S-a întors şi a dat să fugă, dar l-am prins de încheietura mâinii drepte oprindu-l.

– Când o să te mai văd? Nu-i vedeam faţa, dar ştiam că l-am pus într-o situaţie dificilă. Eram prea egoistă, deja îl văzusem o dată, ce puteam să cer mai mult? Câţi oameni au şansa pe care am avut-o eu?