Castelul din Infern

II.Capitolul 3 - Înțelegerea (partea I)

5 iunie

Trebuia să fiu în bibliotecă la ora trei după-amiază, dar nu puteam să mă mişc de unde mă aflam. Eram pe balconul sălii de bal. Uşa nu a fost niciodată închisă, cum am presupus eu iniţial, trebuia doar să o împingi mai tare, fiindcă balamaua era foarte veche.

Balconul era foarte, foarte spaţios fiind delimitat numai de o margine sculptată din lemn. De la acest balcon puteai să vezi orice te înconjoară. Priveliştea era de nedescris.

Pământuri denivelate şi acoperite din loc în loc cu lavă sau gheizere. Spiritele intrau prin poartă, fără a se deschide sau a avea cum să plece înapoi, altele mergeau pe anumite bărci şi pe anumite râuri. Cocoşatul pe care l-am văzut prima dată, când am deschis uşa de la intrare, plimba spiritele pe acele râuri. Erau mai multe râuri, care se vărsau unul în altul şi toate aveau culoarea apei diferită. Era de mirare să vezi cum spiritele stăteau la coadă ascultătoare. Toate aveau capul plecat, aşteptându-se la ceea ce era mai rău.

Cerber stătea pe o colină supraveghind totul.

În depărtare, puteam să văd deşertul în care am aterizat nu cu multe zile în urmă. Amintirea aceea era încă proaspătă în mintea mea.

Încercam să imortalizez imaginea pe care o aveam în faţa ochilor, deşi era destul de greu fiindcă lucrurile erau mereu în mişcare, dar eram mulţumită de ceea ce urma să iasă.

Aici pe balcon eram invizibilă, nu mă vedea nimeni, parcă nici nu aş fi afară. Când am ieşit pe uşă, au putut să mă vadă toţi, dar acum nimeni nu-mi dădea atenţie. Eram un om invizibil care supraveghea totul în tăcere. Nici fumul şi mirosul puternic de sulf nu se simţeau aici. Oricât de mult aş fi inspirat, nu puteam să simt mirosul înţepător de sulf.

Era bizar. Cum circula aerul pe aici? Ştiinţific este imposibil să nu fii capabil să simţi mirosul care vine de la numeroasele gheizere şi de la lavă.

La început, nu acordam atenţie luminii bizare care luminează tot tărâmul, dar acum pot să văd de la ce vine aceea lumină. Milioane de punctuleţe strălucitoare de mărimea unor licurici se plimbau de aici colo, nu se opreau din mişcare şi mişunau peste tot. Nu aveam idee ce ar putea fi, dar ceva îmi spunea că erau suflete. Era ceva să afli că sufletul tău poate fi comprimat în ceva strălucitor de mărimea unui licurici. Probabil că atunci când deasupra venea noaptea, lumina lor se mai diminua dând impresia de întuneric. Nu puteau să fie acestea toate sufletele. Nu cred că cele care sunt plimbate pe apă ajung tot în aer. Oare aici se afla şi raiul şi iadul? După cum arată, s-ar spune că este numai iadul. Poate că acei „licurici" erau fericiţi şi nu acordau importanţă peisajului ce îi înconjoară.

Am zâmbit şi am continuat să trasez contururi şi umbre pe hârtie. Era o schiţă, nu era nimic în culori. Foloseam un creion special pentru acest gen de desen. Deşi nu se puteau distinge culorile, puteai să vizualizezi şi fără ele. Un astfel de peisaj este inconfundabil.

A trecut mult timp de la ora fixată de Hayes pentru întâlnire sau, cel puţin, aşa credeam eu. Nu prea aveam bine definită noţiunea timpului atunci când eram concentrată la altceva. Nu-mi plăcea să întârzii, dar voiam să-mi termin schiţa mai întâi. Nu eu l-am pus pe el să-mi dea frâu liber la desen. Trebuia să-şi dea seama ce îmi face această pasiune. Mă deconectează complet de realitate. La ce se afla în jurul meu, puteam cu greu să o numesc realitate. Mă întreb ce ar crede cei de la suprafaţă dacă ar vedea o astfel de schiţă.

Eram atât de absorbită de ceea ce făceam, încât nici nu am observat prezenţa care se apropia tiptil în spatele meu. Când o mână s-a aşezat blând pe umărul meu stâng, am tresărit.