Castelul din Infern

I.Capitolul 3 - Imaginea viitorului (partea I)

28 mai – peste un an (Avril – 18 ani)

– Îmi dai, te rog, tigaia de pe aragaz? - i-am spus tatei, fiind prea ocupată cu spălatul farfuriilor. El s-a dus şi-a pus tigaia în chiuvetă, după care s-a apucat de şters vasele.

Niciunul dintre noi nu a mai zis nimic, fiecare văzându-şi de treabă. Încă de când Ray a dispărut din viaţa noastră, relaţia dintre noi s-a răcit. Până acum nici nu am realizat că el era cel care reuşea să menţină familia unită. Eu şi tata eram firi prea asemănătoare, foarte închişi în noi şi niciunul nu se angaja în discuţii inutile. Aş putea număra pe degete discuţiile pe care le-am avut în ultimul an. Amândoi aveam acelaşi mod de a ne exprima durerea, ne refugiam în muncă, până când eram prea obosiţi pentru a face altceva.

Încă era foarte devreme, aşa că am luat ibricul şi am pus apă la fiert pentru a face un ceai. După câteva minute, eram ambii aşezaţi la masa din bucătărie cu o ceaşcă de ceai în mână. Liniştea era prea stânjenitoare aşa că am început să beau, chiar dacă îmi ardea limba.

– Azi, când am fost la mormânt, am văzut un buchet de lalele negre. De ce nu mi-ai spus că plănuieşti să-l vizitezi? Am fi putut merge împreună.

Am pus cana pe masă ridicând din umeri.

– Nu credeam că ar trebuie să menţionez asta, în fond, astăzi se împlineşte un an...

– Ai dreptate, dar am fi putut merge amândoi.

Ştii că, dacă ar putea să ne transmită un mesaj, ar spune că vrea să ne vadă pe amândoi.

Am zâmbit melancolic.

– Asta ar fi atât de tipic lui. Iar s-a lăsat liniştea între noi. Simţind că este rândul lui să spună ceva, a continuat.

– El ar fi urât se ne vadă aşa...

– Cum adică „aşa"?

M-am ridicat şi am dus cana în chiuvetă rămânând cu spatele la tata.

– Avril, cred că aceasta este prima discuţie mai serioasă pe care am avut-o în ultimul an...

– Să nu încerci să dai vina pe mine! Tu ai fost la fel de distant ca şi mine. Nu eu sunt părintele. Tu ai fost într-o stare mai jalnică decât mine. Când te-ai uitat ultima dată în oglindă? Eu, în felul meu, încerc să-mi văd mai departe de viaţă, încerc să am un viitor. Tu nu faci altceva decât să exişti. Crezi că asta este ceea ce ar fi vrut el?

A tăcut. După câteva momente, am crezut că nu o să răspundă şi că o să se retragă în camera lui, aşa că m-am apucat de spălat ibricul şi ceaşca mea de ceai.

– Am fost un tată chiar atât de neglijent?

Am oprit apa şi m-am întors către el gata să-l contrazic, dar privirea lui îmi spunea că mai are nevoie de timp să-şi adune cuvintele.

– Ştiu că nu am fost cel mai atent părinte din lume... Dar am fost atât de absent, încât fiica mea a uitat să-mi spună că vrea să-şi schimbe decizia în privinţa viitorului?

Înainte de a întreba eu ceva, a scos din buzunarul pantalonului o coală de hârtie împăturită. A despăturit-o şi a întins-o pe masă. Recunoşteam scrisul meu şi conţinutul ei.

Perioada mea de studenţia s-a terminat în urmă cu o săptămână, trecând prin toată medicina generală. Acum era timpul să-mi aleg specializarea pentru rezidenţiat, iar pe hârtie, în locul medicinii legale cum se aşteptau toţi profesorii mei şi el, scria cardiologie.