Castelul din Infern

I.Capitolul 4 - Frumuseţe răpitoare (partea I)

        29 mai(continuarea)  

Am întors pagina ignorând telefonul care tot suna. Era ziua mea liberă şi toată lumea ştia că nu-mi place să fiu deranjată. Telefonul s-a oprit. Am continuat fericită lectura, dar telefonul s-a hotărât din nou să sune. Am închis cartea cu un mormăit nefericit şi m-am întins după telefon. Trebuia să fie o urgenţă dacă cineva insista în felul acesta.

– Avril sunt! De pe celălalt capăt al firului am auzit un sunet de încântare, fiindcă am răspuns.

– April, dragă, am o veste fantastică! Nu, este ceva mai mult decât fantastic! Recunoşteam oriunde tonul fericit al profesorului meu preferat din facultate.

Numai el schimba un sunet din numele meu, ajungând de la Avril, la April, care înseamnă acelaşi lucru în două limbi diferite, era o formă de alint şi mă făcea să mă simt deosebită faţă de toți ceilalţi care îmi cunoşteau numele. El a ieşit la pensie atunci când am terminat eu şi s-a retras, îmbrăţişând un stil de viaţă provincial dedicându-se cailor. Era omul la care l-am trimis pe Jack. Era un bun prieten de familie, înţelegându-se foarte bine cu tatăl meu.

– Ghici ce s-a întâmplat.

– Nu ştiu, le-au crescut cailor coarne şi acum sunt unicorni?

A râs zgomotos.

– Tu şi sarcasmul tău, dar nu asta este. Spitalul vrea să sponsorizeze programul meu în care vreau să construiesc un spital pentru animale în apropiere. Din câte am înţeles, tu ai fost cea care a propus mai întâi proiectul. Deci, ca să trec direct la subiect, poimâine la fermă va fi organizat un banchet în cinstea asta şi spitalul vrea să te trimită pe tine drept reprezentată, în fine, plus directorul şi alţii, dar este important ca tu să fii acolo. Trebuie neapărat să vii, tu eşti cea care a pus baza ideilor acestui program. Nu accept un refuz. Îmi calculam deciziile şi nu vedeam nimic rău în asta, dar trebuia să fiu poimâine la serviciu.

– Mi-ar plăcea să fiu acolo domnule James, dar mâine...

– Nici să nu aud, am sunat eu la serviciu şi poţi lipsi şi mâine, poimâine şi răspoimâine de la muncă. De acte se poate ocupa tatăl tău şi, dacă va interveni ceva, se va ocupa ciudatul acela de la etajul trei care a făcut rezidenţiatul în medicină legală. Argumentele lui erau încurajatoare, poate asta îmi trebuia, să merg undeva unde să uit de viaţa de zi cu zi.

– Staţi, parcă aţi spus că banchetul este poimâine...

– Da, dar trebuie să fii aici mâine, fiindcă Liz este înnebunită cu pregătirile şi Mike spune că eşti un as când vine vorba despre decoraţiuni şi design. El spune că ai gusturi ireproşabile. În plus, cred că o să vrei să ai o zi liberă după petrecere, care, după calculele mele, se va termina în zori. Am zâmbit, era un fapt cunoscut că soţia lui nu avea nici cea mai vagă idee despre ceea ce înseamnă asortarea culorilor, să nu mai spun de decoraţiuni.

– Bine, bine, mă dau bătută! Când trebuie să fiu acolo?

30 mai

Am trântit uşa taxiului în urma mea şi mi-am luat geanta de lângă mine, de pe bancheta din spate a taxiului. Am plătit taximetristul şi am înaintat pe aleea de ciment care ducea spre casă. Drumul până aici a fost foarte zdruncinat, dar merita, priveliştea era superbă.

Aleea care ducea spre casă era făcută din pietre mari. De o parte şi de alta a ei se aflau tufişuri cu trandafiri de diverse culori, iar pe restul locului din faţa casei erau spaţiile verzi pe care era aşezat şi un leagăn. Casa era imensă, dar modestă în acelaşi timp. Imaginea părea desprinsă dintr-un basm: pereţi vopsiţi într-un alb imaculat, câte un balcon pentru fiecare dormitor, iar uşa mare de culoarea mahonului era elementul cel mai întunecat al casei. În spatele casei se aflau, probabil, grajdurile. Domnul James a investit mult în ferma sa şi prospera, lumea mondenă fiind din ce în ce mai interesată de hipism, iar cai pe care îi trimitea mereu la turneele de curse aduceau profit.