Misterul sclipirii

Capitolul 14

   — Unde e?

     Omul ăsta nici măcar nu bănuiește cât de mult îl urăsc. Dacă ar fi acum în fața mea, mai mult ca sigur l-aș face să dispară în câteva secunde. Cel puțin, aș încerca.

   — Să înțeleg că ți-am captat atenția?

     Dacă înainte cu câteva minute îmi era frică, acum sentimentul dispăruse cu totul. Tot ceea ce trecea prin înăuntrul meu era doar ură. Și furie. Un amestec zdrobitor de mânie care nu însemna deloc ceva bun. Chiar nu aș fi vrut ca omul ăsta să apară în fața mea acum. El nu ar fi vrut asta.

   — Știi ceva? Ești un las. Habar nu am care e numele tău, dar cred că mi-am dat seama de ce fel de persoană ești. Și anume, un laș. Dacă erai curajos apăreai în fața mea în carne și oase, nu îmi răpeai câinele. Dacă mă gândesc mai bine, cred că mi-e puțin de tot milă de tine. Apelezi la tactici care să îți susțină ideea asta de anonimat, doar ca să nu aflu cu adevărat cine ești. Dar în momentul în care o să aflu, nu va ieși deloc bine pentru tine.

     Sunt luată din nou prin surprindere de un râs mult mai zgomotos decât cel de ultima dată, puțin forțat. La început chiar credeam că sunt luată la mișto, dar apoi mi-am dat seama că nu era cu adevărat amuzat. Nu era chiar deloc.

   — In locul tău aș tăcea din gură dacă mi-aș mai vrea javra înapoi. Și crede-mă, nu știi deloc de ce sunt în stare. Dacă vreau, îți trimit mâine dimineață capul blănos într-o cutie de carton direct în fața ușii.

     Un ghem mi se strânge în stomac, puțin din curajul meu evaporându-se.

   — Nu ai îndrăzni.

     Simțeam cum lacrimile mi-ar fi putut aluneca în orice moment pe obraji, un amestec de sentimente străbătându-mi corpul dintr-o dată.

   — Oh, ba da. Iar data viitoare aș vrea ca limbajul folosit de tine să fie unul plăcut. Atunci voi hotărî dacă îți primești câinele sau dispare pe veci.

     Nu mai apuc să îi dau vreun răspuns, pentru că bipurile se aud, semn că idiotul mi-a închis în nas.

   ...

     Dimineața următoare merg din nou la Willow, dar când bat la ușă rămân puțin confuză.

     Gavin stătea în fața mea într-o pereche de pantaloni de pijama, restul corpului fiindu-i neacoperit. Mi-am mărit ușor ochii, după care l-am împins înăuntru și mi-am acoperit ochii cu o mână.

   — Pune ceva pe tine, nu vreau să orbesc.

     Dau să trec pe lângă el, dar mă opresc când îl aud râzând ușor. Era pentru prima data când auzeam așa ceva de la el. Și sincer, îmi plăcea cum se auzea în urechile mele, era drăguț.

     Simt cum fața mi se încălzește de la gândurile bizare pe care le am, apoi încerc să rămân cu spatele la el.

   — Willow s-a trezit?

     M-am așezat pe canapea și am aprins televizorul, pentru că în curând avea sa înceapă Mistere neelucidate din spațiul cosmic.

   — Nu încă. Aseară s-a culcat târziu.

     Îl aud cum se mișcă în spatele meu, dar nu sunt deloc curioasă de ceea ce face, așa că încerc să nu îmi dezlipesc deloc privirea de pe televizor. Se aruncă apoi lângă mine, fiind îmbrăcat cu un tricou negru. Îmi arcuiesc ușor o sprânceană când observ că a rămas tot în pantalonii de pijama.

   —  Nu te pregătești să pleci?

     Îmi întorc capul spre el aproape fără să vreau, observând apoi că el deja se uita destul de atent la mine.