Misterul sclipirii

Capitolul 4

   — Cum adică? Mergem azi undeva?

     După vocea stinsă pe care am folosit-o, Anaya se oprește din ceea ce făcea și mă privește atent.

   — S-a întâmplat ceva?

     Aplec capul în podea, dar îl ridic la fel de repede. De ce a dispărut toată siguranța pe care o aveam în mine?

   — Mi-am făcut un prieten. Și în seara asta m-a invitat să vedem o ploaie de meteoriți printr-un telescop.

     Nu știam ce sa deslușesc din privirea ei. Am dat de ceva ce semăna cu fericire și ușurare, dar ceva ieșea prea mult în evidență. Și anume, milă. Citeam foarte clar în irișii ei albaștrii că orice mi-am pus eu în gând, nu o să se întâmple.

   — April. Mă bucur foarte mult că ai găsit pe cineva cu care să vorbești și care e real. Dar, chiar nu se poate în seara asta.

     Nu știam de ce mai aveam nevoie de confirmarea asta, pentru ca și ultima mea speranță să își ia avânt. Chiar dacă mi-am dat seama de când am privit-o prima dată în ochi, speram undeva că mă va lăsa să merg.

   — Nu știi cât de important e pentru mine.

   — Acum câteva minute m-a sunat Zelia. Copii ei s-au mutat la ea și ne-a invitat la cina de bun venit.

     Zelia era prietena Anayey de dinainte să mă adopte pe mine. Știu că avea trei copii, dar soțul ei i-a câștigat printr-un proces de acum șapte sau opt ani. A adus probe false la proces, care ar fi arătat că Zelia își lovește fiul cel mare. Nu i-am întâlnit niciodată pe niciunul dintre ei, dar pe femeie o știu foarte bine. Nu ar fi fost în stare să își rănească propriul copil. Știu că mereu când mergeam la ea cu Anaya, sau venea ea aici, ne povestea mereu că a vorbit cu ei. Cred că motivul pentru care s-au mutat aici a fost pentru că băiatul cel mai mare ar fi împlinit 18 ani anul ăsta.

     Era o veste minunată și nu pot să nu mă bucur pentru asta, dar chiar nu puteam să pierd ploaia de meteoriți.

   — Chiar trebuie să mergem acum? E foarte important pentru mine să fiu acolo.

     Femeia oftează, apoi se apropie de mine. Îmi aruncă o privire care îmi arată că nu putem lipsi, așa că fug în camera mea.

     Nu pot să cred că fix azi s-a hotărât Zelia să faca o cină de bun venit. Și de ce trebuie să merg și eu? Nu am nicio treabă cu asta. Sunt sigură că nu s-ar supăra dacă nu aș merge. Dar Anaya ar fi făcut-o. Îmi scot telefonul din buzunar și îi trimit un mesaj lui Aspen prin care îi spun că nu mai pot să vin. Închid apoi telefonul, ca să nu văd ce răspuns îmi dă. Chiar voiam să văd ploaia aia printr-un telescop. Dar să sperăm că se va vedea minunat și fără.

     Am aruncat o privire în oglindă, fiind sigură că nu m-am îmbrăcat prea casual. Nu aveam de gând să îmbrac vreo fustă sau ceva, deloc. Am luat o pereche de blugi negri, și o cămașă cu maneci scurte, albă. Era simplă, doar că avea câteva pietricele negre undeva în dreptul sânului stâng. Nu am mai luat-o de mult undeva. Nu era nici prea plictisitoare, dar nici prea elegantă. Era perfectă. Părul mi l-am prins într-o coadă de cal, afară fiind prea cald.

     Când în sfârșit am terminat, am mers în camera Anayey și i-am spus că sunt gata. În scurt timp, ieșise și ea. Mi se părea că a exagerat puțin cu ținuta, dar nu am spus nimic. Purta o rochie neagră, cu o palmă mai sus de genunchi. Nu gândise la fel ca mine, și își lăsase părul liber, pe spate. Am observat și puțin machiaj pe fața ei, dar nu era foarte vizibil. Dacă mie nu îmi place să mă machiez, ea e exact opusul meu.