Misterul sclipirii

Capitolul 17

    Încercam să găsesc un motiv pentru care ar fi vrut Gavin să vorbească cu mine, dar pur și simplu nu îmi venea niciunul în cap.

     Încă surprinsă, i-am spus că poate să intre.

     Închise ușa în urma lui, apoi se așeză pe patul meu, la o distanță nu prea mare de mine. Aș fi vrut să îi zic să păstreze puțin distanța, dar nu știam ce gânduri avea.

   — Ce vrei? întreb, încercând să par plictisită.

     În realitate, nu mai puteam de nerăbdare să știu ce vrea de la mine la ora asta.

   — Nici eu nu sunt prea sigur. Dar cred că ar trebui să vorbim.

     Conștientă că conversația ar fi putut deveni mai lungă decât mi-am imaginat parțial, m-am lăsat sprijinită de peretele din spatele meu.

     Nu mi-ar fi spus ce cred eu, nu?

     Încerc să îmi dau seama la ceea ce se gândește, dar chipul lui e de nepătruns. Părul blond ciufulit îi stătea în veșnica lui poziție, iar capul îi era ușor aplecat în față. Și-l ridică după câteva secunde și pare că se face puțin mai comod, asta după ce aruncă o privire prin camera mea.

   — Uite, știu că nu am fost în relații prea bune de la început, dar nu vreau să mă consideri dușmanul tău.

     Încerc să mă abțin să zâmbesc.

   — Și atunci ce ar trebui să te consider, Gavin? Prieteni nu suntem cu siguranță.

     Stabilim un contact vizual de câteva secunde, după care îmi mut privirea.

   — Am putea măcar să încercăm să ne înțelegem.

     De data asta nu am putut să nu zâmbesc. Am început să râd ușor, dar am încercat să mă opresc cât mai repede.

   — Tu vrei ceva de la mine. Nu-i nevoie să încerci cu chestiile astea. Spune-mi direct la ce te gândești, și gata.

     Aveam dreptate. Nu îl cunoșteam pe Gavin de ani de zile, dar de lucrul ăsta nu aveai cum să nu te prinzi.

   — Chiar nu-i așa cum crezi tu.

   — Vrei să te cred? Sincer? Atunci vreau să îmi răspunzi la o întrebare.

     De data asta o vedeam pe fața lui. A fost speriat pentru câteva clipe. Nu am putut să scap asta din vedere.

   — Întreabă.

     Telefonul vibră lângă mine, dar când am verificat am văzut că era doar o notificare de la un site cu reduceri.

  — Unde mergi când toată lumea crede că ești la librărie?

     Nu îmi dau seama de data asta dacă se aștepta sau nu.

   — Ești conștientă că chestia asta rămâne între noi, nu?

     Dau din cap, întrebându-mă în gând dacă el avea să îmi spună adevãrul, sau avea de gând să îmi trântească o minciună în față.

   — Am avut niște probleme, așa că am fost nevoit să lucrez cu niște oameni.

   — Ce fel de oameni?

     Avea de gând să recunoască?

   — Șeful.., încearcă să găsească ceva.

     Mi-am mărit ușor ochii, și m-am aplecat ușor spre el. Oare avea să o facă?