Misterul sclipirii

Capitolul 1

     Uram zilele de luni. Dar nu uram asta mai mult decât școala.

     Știu că nu ar trebui să mă plâng, dar asta cred. Îmi pare rău că mai am un an și ceva pana termin liceul. Mi se pare că e prea mult. Dar trebuia să gândesc pozitiv despre facultate. Dacă urăsc școala, asta nu înseamnă că o să mor de foame. Îmi doresc să fac o facultate bună. Încă nu m-am hotărât care să fie sau ce să urmez, dar mai am timp de gândire. Cel puțin, asta vreau să cred.

     Oftez și într-un final cobor jos din pat. Am aruncat o privire la ceasul de pe noptieră, și am văzut că am suficient timp. Măcar atât. Intru în baie plictisită, apoi ies destul de repede și caut niște haine decente în șifonier. Îmi atrage privirea o pereche de blugi negri și o cămașă kaki cu un imprimeu micuț. Le îmbrac, apoi merg în bucătărie. Anaya pregătea micul dejun, iar după miros m-am gândit că e omletă. M-am uitat puțin în jur, dar nu era nici urmă de Uranus. Cine știe pe unde umblă el acum?

   — Omletă, nu?

     Femeia se întoarce spre mine și îmi aruncă un zâmbet cald. Părul ei blond era împletit într-o codiță, iar ochii ei albaștrii mă priveau cu subînteles. Anaya e femeia care m-a crescut de la vârsta de cinci ani. Nu e mama mea naturală, dar am ajuns amândouă să credem asta. Părinții mei naturali nu există, și chiar dacă ar fi așa, nu vreau să știu nimic de ei. Nu știu de ce m-au lăsat în acea vară în fața acelei cafenele, dar un părinte care își iubește copilul nu face asta. Nu îmi mai amintesc nimic de ei, pentru că a trecut o bucată bună de vreme de atunci. Mi-am propus că dacă voi ajunge să îi întâlnesc vreodată, nu aș vorbi cu ei. Doar le-aș arunca în față câteva cuvinte, după care aș pleca. Pentru mine cuvantul părinte nu înseamnă nimic. Nu dau nici doi bani pe asta.

     Totuși, am ajuns să țin la femeia din fața mea destul de mult. Ea e singura care mă înțelege, sau care mă cunoaște cu adevarat. Nu pot să descriu în cuvinte iubirea pe care i-o port sau respectul pe care îl merită. E pur și simplu, un înger.

   — Tu ce crezi?

     Am zâmbit și am aruncat rucsacul pe un scaun.

     M-am apropiat de ea și am încercat să o ajut. Am scos din sertar două farfurii și le-am așezat pe masă. M-am ocupat și de cafeaua ei, apoi atenția mi-a fost captată de patrupedul care a intrat în bucătărie.

     Uranus e un golden retriever pe care îl avem de când mă știu. El a ajuns în casa asta la o lună după ce am pășit eu pragul. Chiar dacă e bătrân, e destul de obraznic. Nu înțeleg de ce în ultima vreme se comportă așa ciudat. Când ies seara afară să privesc cerul, mă linge pe față apoi începe să latre trezind pe toată lumea. Trebuie să mă uit mereu să nu cumva să vină după mine.

   — Azi cred că o să întârzii puțin, mă scoate Anaya din visare.

     Dau din cap, apoi mă așez să mănânc. Ea lucrează ca medic veterinar. Are un cabinet nu departe de centru, și pot să spun că adoră ceea ce face. O înțeleg, și eu iubesc animalele dar nu mai mult ca ea.  

     Termin de mâncat, apoi îmi iau rămas bun și plec. Trebuia să prind autobuzul, și mai aveam de citit un articol important de pe internet.

     Credeam că informațiile pe care le-am aflat m-ar putea ajuta să îmi dau seama cine sunt. Păcat, nici de data asta nu a fost să fie. Continui să merg, până ajung în stația de autobuz. Nu părea să fie așa de multă lume ca de obicei. O femeie ținea de mână un băiețel micuț care părea trist. Dacă merge la școală, îi înțeleg motivul. Lângă el, era fosta profesoară de engleză a unei colege de clasă. Femeia mi se pare a fi de treabă, dar am auzit că cu elevii ei nu e la fel de calmă. Nu e treaba mea, totuși. Lângă bradul de la intrarea în parc, era un băiat cu un an mai mare decât mine, iar lângă el era un bărbat.