Bad Girl volumul I(în curs de editare)

Te urăsc(editat)

  Mergeam lent cu maşina. Aiden a luat-o pe un drum necunoscut mie. Liniştea era atît de apăsătoare, încît durea.

  Aiden şi-a luat mîna de pe schimbătorul de viteză şi a dat drumul unei melodii ce nu-mi încînta auzul. Era prea cu basuri, încît simţeam vibraţiile ei şi în stomac.

  Am dat muzica mai încet, dar el a dat-o mai tare.

-Închide muzica! îi spun printre dinţi.

  Deşi credeam că o să-mi răspundă cu o replică arogantă, el doar mi-a zîmbit.

-Desigur! spune, dar dă volumul muzicii mai tare.

-Nesimţitule!

-Răsfăţat-o!

-Arogantule!

-Idioat-o!

-Maniacule!

  Deodată Aiden îşi întoarce brusc privirea spre mine.

-M-ai făcut cumva maniac? întreabă printre dinţi.

-Ai auzit bine! spun sarcastică.

-Ieşi!

  Mă uit la el uimită, apoi privesc prin geam afară.Tot ce vedeam era apusul şi o cîmpie. El special m-a adus aici?

-Tu eşti idiot? îl întreb îngrozită.

-Parcă eram maniac adineauri! îmi scuipă cuvintele în faţă.

  Nu l-am mai putut suporta, deaceia am deschis portiera maşinii, trîntind-o înapoi cu putere cînd m-am văzut afară.

  Maşina porni rapid şi în curînd am rămas doar eu, noaptea şi o cîmpie pe care o văd pentru prima oară.

  Îmi scot telefonul, dar constat apoi că nu am semnal. Acum singura mea lumină era telefonul. Noroc că măcar acesta era încărcat 86%.

  După vreo 2 ore şi ceva de mers, acompaniată doar de lună şi de unele urlete de animale care mai mult mă înfricoşau, m-am pus pe iarba rece a cîmpiei, cu spatele lipit de nişte ruine, ruinele de la care am căpătat multe bandaje. Dar de aici mai erau ceva ore pînă în oraş, iar frigul şi foamea în această neagră noapte nu erau de partea mea.

   Nu înșelegeam de ce Aiden a ales să mergem anume pe acest drum, prin jurul orașului.Se temea de aglomerație, sau voia să-mi vorbească? Până la urmă doar ne-am enervat unul pe altul. Suntem incompatibili. Și ce va spune mama dacă nu apar acasă în noaptea asta. Mereu când avea de gând să lipsesc mai mult timp o anunțam dinainte, deși eu lipseam doar când mă duceam să îmi petrec noapta la vrio prietenă. Nu vreau să îmi îngrijorez părințiiprea mult.

  Am închis ochii, încercînd să mă relaxez, ca mai apoi să merg mai departe. Știam căde aici până în oraș nu este mult de mers,de vreme ce am memorizat drumul de întoarcere sâmbătă,când l-amparcurs alături de Sanda. Aveam nevoie doar de puțină odihnă ca să îmi odihnesc trupul, dar și sufletul, ambele la fel de extenuate.

  Aiden pov. 

  Poate nu trebuia s-o las acolo. Erau ceva ore de mers pînă acasă, dar m-a făcut maniac. Nimeni, niciodată, nu m-a făcut maniac. Totuși, ar trebuisăiau niște pastile pentru a-mi liniști nervii. Sunt prea exploziv ultima vremea. Și tote întâmplările din ultima vreme, relația și mai rea cu Izabella ca înainte,mi-au dat controlul de sine peste cap.

  Totuși,cred că ea acum e acasă şi se pregăteşte de şcoală, lucru pecare ar trebuie săîl fac și eu, de vreme ce deja e dimineaţă. Nu am închis nici un ochi în noaptea asta, fiind pradăpropriilor gânduri și remușcări.

  Am ajuns la şcoală şi am intrat înăuntru, dar am fost oprit de cineva care mă striga de zor din curte.

  M-am întors şi am văzut-o pe prietena Izabellei, cea cu care a fost la piscină. Alerga spre mine cu sufletul la gură şi nu ştiam ce are. Dar ceva ma făcut sămă încordez instantaneu, devenind îngrijorat. Că doar nu degeaba venea fata asta să îmi vorbească. Niciodată nu s-amai apropiat de mine.

-Aiden, ieri tu ai condus-o pe Iz' acasă, aşai?

-D... da!

-Spune repede ce ai făcut cu Izabella arogant idiot!

  Tonul calm pe care l-a folosit când a început să vorbească m-a făcut să mă relaxez, dar apoi întrebarea și răspunsul ei m-au făcut din nou să mă pun în gardă

-Da ce are? o întreb curios.Pote că nu i s-a întâmplat nimic. Poate doar e prea obosită, enervată.Poate a decis săîși ia o zi liber de școală, de vreme ce nu lipsește niciodată.

-Asta e şi problema! Nu ştiu! Nu răspunde la telefonul mobil şi nici la cel fix. Ai condus-o ieri acasă?

-Păi... nu chiar acasă... spun şovăielnic. Abia atunci mi-am dat seama că situația poate fi cu adevărat gavă.

-Tu eşti idiot? Unde îmi e prietena?!

-Pe lîngă oraş pe undeva...

  Doamne! Nu s-a întors acasă! Dacă i s-a întâmplat ceva... Nici nu vreau să mă gîndesc la asta.

  Am urcat repede în maşină şi am pornit spre locul unde am lăsat-o aseară. Doamne! Avea dreptate! Sunt un maniac! Cum am putut să las o fată rănită într-o cîmpie pe care o vede pentru prima oară, noaptea,la marginea orașului?

  Pe parcursul drumului emoţiile mă copleşeau din ce în ce mai tare şi era să am stop cardiac cînd am văzut că nu era nici pe aproape de locul unde am lăsat-o. Totuși, speranța căa ajuns acasă eista. Poate doar nu a reușit să își încarce telefonul? M-am agățat de ideia asta ca de un colac de salvare într-un ocean plin cu alte idei și variante mult mai rele.

  Am mers în continuare pe drum şi am ajuns la ruinele satului care a ars acum câțiva ani, unde am zărit-o rezemată de nişte pietre.

  Am coborît repede din maşină şi m-am apropiat de ea. Nu s-a clintit deloc. Am privit mai atent şi am constatat că a adormit.

  O ridic atent în braţe şi observ cîteva lacrimi în ochii ei. Cum am putut să-i fac asta?

  Izabella pov.

   Alergam printre ruinele înfricoşătoare. Luna se afla de mult pe cer, iar umbra continua să mă urmărească. Era o siluetă de bărbat ce venea ameninţător de mult spre mine. Era el. Era Aiden Blak.

  Un ţipăt îmi părăsi plămînii şi mă ridic în şezut pe aşternuturile negre. Negre? Ale mele erau violete! Constat apoi că nu eram în camera mea. Semăna cu o cameră de băieţi, dar extrem de elegantă şi aranjată cu bun gust.

  Dar ultima oară cînd am adormit eram printre ruine.

-Eşti ok?

  Glasul mult prea cunoscut a lui Aiden îmi umple timpanele şi mă dau pe marginea patului speriată.

-U...unde sunt? întreb eu încet.

-La mine acasă! spune el cu privirea în jos. Uite... îmi... îmi pare rău că te-am lăsat acolo. Nu ştiu la ce mă gîndeam atunci. Nu-mi vine să cred că am putut să te las o noapte singură printre ruinele alea.

  Deodată mi-am amintit de coşmar. Dar cel mai ciudat lucru e faptul că Aiden Blak nu-şi cere scuze niciodată.

-Tu nu-ţi ceri scuze niciodată! spun cu un pic de frică în glas.

-Ştiu! spune oftînd. Dar acum mă simt al naibii de vinovat. Ca și în ziua cînd am fost la piscină.

  Își duse o mânăla ceafă.Pun pariu că se simțea foarte stânjenit. Dar eu mă simțeam și mai rău.Am constatat încăo datăcăbărbatul din fața mea este o persoană îngrozitoare.

-Te urăsc! spun, iar o lacrimă trădătoare mi se prelinge pe obraz.