The beauty is dark

Ea și nu eu.. .

Caren pov

Bunicul nu știe încă, despre acel atac. Nu am fost eu victima, dar se pare că prietena mea Ecaterina a trecut mult mai repede peste incident. Iar acum, este plecată la acel bar, mi-a spus că a fost chemată astăzi. Nu știu ce se poate întampla, dar eu stau în casă și mă uit la tv cu o privire posomorâtă.

Până cand bunicul apare în încăpere, mai încet nu se grăbeste și îmi spune pe un ton bland : 

-Vrei să ieși în grădină cu bunicul? 

Mă uit spre acesta lung și zambesc atinsă de întrebarea lui. Cateva minute mai tarziu, suntem afară, în jurul casei și îl aud cum îmi zice : 

-Mi-e dor de bunica ta, atat de mult, Caren. 

-Știu că o iubeai mult, bunicule. Aș vrea ca să trăiesc și eu o poveste de dragoste așa frumoasă. 

-Caren,bunica ta nu a vrut să mă părăsească niciodată. Însă cei răi, au găsit-o și i-au făcut de petrecanie din păcate, iar eu, nu am fost langă ea să o apăr. Aș fi pierit alături de ea, aș fi știut cum au fost ultimele sale clipe. Dar atunci, oare cine ți-ar mai fi spus adevărul ție? 

Îl ascult și mă gandesc la acel bărbat. Cum se poate ca și după atata timp, să fie amintirea lui vie în mintea mea? De ce mă port prostește? Nu cred în dragoste la prima vedere, sunt doar hormoni și atracție sexuală. 

-Bunicule, putem vorbi aici așa pe față? 

-Sigur că nu, nu e un loc unde putem vorbi, dar nu mai vreau să țin în mine. Mi-au luat-o pe bunica ta și nu pot uita acea durere! Tu nepotică, să nu le faci lor pe plac niciodată. VREAU SĂ ȘTIU CĂ, DE E SĂ PIER, TE VEI DESCURCA ȘI VEI GĂSI UN MOTIV SĂ LUPTI. SĂ NU TE LAȘI ÎNVINSĂ DE EI. PENTRU CĂ TU ÎI POTI DISTRUGE. LOR TREBUIE SĂ LE FIE TEAMĂ, NU ȚIE. SĂ NU ÎȚI MAI FIE FRICĂ DE ÎNTUNERIC, NU CAND AI ÎN INTERIORUL TĂU, LUMINA. SĂ NU CREZI CĂ NU ȚI-AM VĂZUT CRUCEA DE LA GAT. TU AI CEVA CE NOI AICI NU AVEM, IAR EI, NU SE AȘTEAPTĂ CLAR SĂ FIE PRINSI PE PICIOR GREȘIT. 

Înghit în sec și bunicul mă trage de mană pană în spatele curtii. Acolo, langă un arbore bătran și gros, îmi cere să mă las pe vine și îl ascult. Îmi spune să caut, să sap puțin și în cele din urmă, peste cateva minute, scot de acolo o cutie veche și plină de viermisori : 

-Uită-te la obiectul din ea. 

O scutur, ba chiar o șterg, doar am servetele la mine și o deschid, cu greu, sub privirile bunicului meu. Nu văd decat o bucată de panză în care se află ceva. O ridic și las cutia langă mine. 

-ESTE AL TĂU. CU ACESTA, ÎI POTI TRIMITE PE LUMEA DE DINCOLO PE EI. PE ACEI EI PERICULOSI ȘI VECHI. 

Mă holbez la briceag, după ce panza îmi pică pe blugi și încerc să nu râd, mai ales că bunicul este serios : 

-E DOAR UN FEL DE CUTIT. 

-NU, NEPOTICĂ, ASTA VEZI TU. NU SIMȚI NIMIC? 

Îmi înghit vorbele în clipa în care privesc mai de aproape și văd că este scris ceva, pe el. Vreau să citesc, dar ceva se întamplă și mi se pare că o energie stranie, se aprinde în mine, de parcă este trezită la viață. Nici măcar nu apuc să strig, doar îmi dau ochii peste cap și lesin,fiind prinsă de bunicul înainte să mă lovesc. Iar briceagul, pe care îl consideram banal, începe să strălucească în mainile mele : 

-EA ESTE. NU S-A GREȘIT NIMIC. 

Tună bunicul împăcat și eu mă întreb ce tot am trăit. Sunt plină de sudoare pe frunte și părul îmi este răvăsit. Mă simt de parcă am fost lovită de un fulger, dar nu pentru a sfarși fără viață.