Mistik

14. Și bărbații plâng câteodată..

Mistik

Am deschis ochii, realizând că mă aflam singur într-o cameră de hotel. După cearta avută cu Alice, am hotărât că cea mai bună decizie ar fi să mă îndepărtez de ea până vor veni rezultatul testului ADN pe care l-am făcut. Sunt ferm convins că gemenii născuți de ea nu sunt copiii mei. Îmi amintesc și acum cu ce tupeu mizerabil a venit la ușa mea, prezentându-mi doi copiii care din punctul ei de vedere erau ai mei.

Și al naibii să fiu dacă nu a fost cea mai bună idee să fac acel test ADN!

Astăzi este ziua cea mare, ziua în care pot să îi demonstrez că s-a înșelat în tot ceea ce privește copiii ei. De azi înainte nu mă mai poate da în judecată pentru că am lăsat-o în stradă cu cei doi copiii mici ai ei. Din bunul simț pe care îmi place să cred că îl mai am, i-am cumpărat o casă pentru a sta acolo împreună cu bebelușii. Nu am de gând să o las în stradă, oricât de mult m-ar fi enervat în aceste luni.

Dau o tură prin cameră, îmbătat de emoțiile pe care le simt în momentul de față. Mii de gânduri îmi umblă prin mintez făcându-mă să mă simt puțin vinovat pentru că am făcut asta fără să o anunț pe Alice. Dacă mă înșel și de fapt sunt copiii mei? Dacă eram atât de beat când m-am culcat cu ea încât am făcut greșeala de a o lăsa însărcinată? Mă îndrept spre baie, încercând să îmi potolesc gândurile.

O să fie bine! mă încurajez respirând adânc și privindu-mă în oglindă.

După ce m-am spălat pe față și pe dinți, ies în grabă din hotel. Nu mă mai chinui să mă schimb, decât să îmi iau deasupra unul dintre hanoracele pe care le am pe noptieră.

*

Odată ajuns în mașină, tastez numărul de telefon al doctorului care a fost dispus să mă ajute în secret. Aud sunetul destul de enervant care mă anunță că telefonul sună până ca acesta să răspundă.

— Alo! Se aude vocea doctorului de pe celălalt capăt al firului.

— Alo! În cât timp ajungeți? l-am întrebat, așezând telefonul pe suportul din mașină.

— Ajung curând. Nu vă faceți griji! doctorul a răspuns fără să stea pe gânduri.

— Bine. Mulțumesc încă o dată că ați fost dispus să mă ajutați! îi spun plin de recunoștință.

— Nu e nevoie să îmi mulțumești. Îmi fac doar datoria.

Mi-a răspuns mândru, înainte de a închide apelul și a porni mașina spre locul unde urma să ne întâlnim pentru a-mi da rezultatul testului.

*

M-am așezat la masa restaurantului la care trebuia să mă întâlnesc cu doctorul. Era un mediu destul de discret și am presupus că fiind dimineața un astfel de loc nu era frecventat de lume. Mare mi-a fost surprinderea când am văzut destul de multe persoane înăuntru, dar nu m-am lăsat intimidat. Am rămas ferm pe poziții, încercând să îmi stăpânesc bătăile accelerate ale inimii.

Termin-o, naibii! îmi spuneau, impunându-mi să nu cedez în fața emoțiilor.

— V-ați deces ce doriți să comandați sau vă mai gândiți? chelnerul a apărut în fața masei mele, luându-mă prin surprindere.

— O apă cu lămâie, vă rog! i-am răspuns politicos.

Chelnerul a luat cu rapiditate mediul din fața mea. Mi-am mutat privirea către ușă, în așteptarea doctorului. Nu era nici urmă de el și începeam deja să îmi pierd și puțina răbdare pe care o aveam la dispoziție. Chelnerul mi-a adus apa cu lămâie pentru care i-am mulțumit. Am luat o gură, nemulțumit de faptul că eram pus să aștept.

Unde naiba o fii afurisitul ăla de doctor?

Mă întrebam, urmărind din cinci în cinci minute ceasul aflat pe mâna mea stângă.

— Mulțumesc!

O voce stridentă îmi atrage atenția din peisaj. Îmi întorc imediat privirea în direcția sunetului și îmi apare instant imagia unui fete crețe împreună cu cea a lui Natalie. Inima începe să îmi sară peste o bătaie la vederea chipului ei angelic, iar respirația mi se oprește pentru o secundă. Îmi întorc privirea în direcția opusă imediat, sesizând cât de multe schimbări au produs în corpul meu o simplă privire. Dacă nu m-aș fi cunoscut mai bine, aș fi putut jura că sunt îndrăgostit.

La naiba! Nu am fost niciodată îndrăgostit. Care ar putea fi șansele să mă îndrăgostesc tocmai de cea mai inocentă fată cu care am avut tangențe?

Încerc să îmi revin de la șocul avut, moment în care doctorul apare din senin la masa mea. Acest lucru face aproape imposibilă liniștirea mea, dar fac un efort pentru a închide sentimentele mele pentru Natalie într-un colț al minții mele.

— Bună ziua! mă salută respecuos.

— Sărut mâna, domnule doctor!

— Mă scuzi pentru că te-am făcut să aștepți. Era destul de mult trafic în oraș, îmi explică, așezându-se pe scaunul din fața mea.

Faptul că poartă halat alb mă ia prin surprindere și mă neliniște teribil în același timp. Dacă apare cineva cunoscut în restaurant și vede cu cine m-am întâlnit?

— Nu este nicio problemă, mă forțez să zâmbet, dar tot ce reușesc să scot este doar un rânjet. Spuneți-mi vă rog că aveți vești bune, îl rog cu speranță în glas.

— Veștile pe care urmează ți le dau depinde și de modul în care o să le percepi. Să sperăm că o să fie niște vești bune, îmi spune înmânându-mi un plic alb, sigilat.

— Nu l-ați deschis? l-am întrebat curios.

— Am așteptat până acum pentru a-ți putea vedea fața când o să afli, mi-a zâmbit, ridicându-și ochelarii pe nas.

Am luat plicul cu mâna tremurândă și am început să îl desfac sub atenta lui supraveghere.

Doamne, indiferent de rezultat, fă-mă să nu fac o criză în întreg restaurantul!

Mă rugam în gând, înghițind puternic în sec. M-am oprit câteva secunde cum ce am reușit să îl deschid, privind reacția de pe chipul doctorului. Am scos foaia din plic și am despaturit-o. Scrisul era caligrafic, bătut la mașină. L-am citit, fiindu-mi imposibil pentru câteva momente să cred că acele lucruri erau adevărate. Cu greu îmi stăpâneam lacrimile de pe obraji și zâmbetul începea să îmi lumineze chipul cu fiecare secundă care trecea.

— Tot ce scrie aici e adevărat? l-am întrebat plin de emoție.

— Normal că este adevărat. Această hârtie demonstrează negru pe alb că gemenii lui Alice nu sunt copiii tăi, mi-a confirmat zâmbind.

Mi-am dus mâna către gură, izbucnind într-un plâns incrontolabil. Prima persoană căreia voiam să îi dau vestea era Natalie. Ea merită să știe adevărul. Merită să știe cum stau cu adevărat lucrurile. Am aruncat o privire către masa unde se afla, în speranța că încă era acolo. Din păcate, aceasta plecase probabil cu destul de mult timp în urmă din restaurant.