Cădere Liberă

Prolog

Privesc spre femeia blondă din faţa mea, care părea a juca într-un film în rolul reginei dramei. Repeta de zeci de ori cuvintele "obosită" , "extenuată" şi "nu mai pot" . Nu e ca şi când ar fi făcut mare lucru, dar desigur... Când nu se plânge Rebecca Smith? A fost o întrebare retorică. Îi mulţumesc bărbatului care mi-a cărat şi ultimele trolere care nu au fost trimise încă spre New York, apoi m-am îndreptat cu paşi lenţi spre mama.

              Îmbrăcată într-o rochie vişinie şi încălţată cu o pereche de pantofi de cel puţin cincisprezece centimetri, se plimba nerăbdătoare prin living, murmurând din când în când întrebarea "De ce nu îmi răspunde?" . Alexander Montblanc, dragul ei iubit şi aşa-zisul meu viitor tată, la care urma să ne mutăm, nu îi răspundea la telefon de mai bine de douăzeci şi patru de ore. Asta a transformat-o pe mama într-o fiinţă mai insuportabilă decât e de fapt.

             - În jumătate de oră trebuie să plecăm, Faith, ţipă ea brusc.

            Îmi pun mâinile la urechi şi o privesc nervoasă.

            - Sunt chiar aici. Ai putea, te rog, să nu mai ţipi? spun pe un ton sec, alegându-mă cu o privire mustrătoare.

           - Mă asiguram că auzi.

             Îmi dau ochii peste cap şi urc la etaj, în camera mea. Sau vechea mea cameră, având în vedere că din seara asta o să locuiesc în Reşedinţa Montblanc. Nu-l cunosc pe Alexander şi nici măcar nu sunt interesată să o fac. O să trebuiască să îi suport doar doi ani. Bine, mama nu e chiar atât de insuportabilă pe cât pare. Exceptând faptul că e o persoană falsă şi că afacerile ei sunt mai importante decât propria-i fiică, nimic nu e atât de rău.

            

           Jumătate de oră mai târziu mă aflam în maşină, în faţă, aşteptând ca mama să coboare. Întârzie ca de obicei. Enervant obicei, mai ales pentru o persoană atât de punctuală ca mine. Îmi las capul pe spate şi închid ochii, aproape adormind. Tresar când aud portiera trântită şi ştiu că mama a intrat în maşină.

    

           - O să pierdem avionul, spune repede şi porneşte.

          - Ai întârziat cincisprezece minute, spun şi eu, uitându-mă la ceasul de la telefon.

          Mă priveşte nervoasă, de parcă ceea ce am spus nu a fost adevărul. Întârzie mereu, dar nu consideră asta un lucru rău. Toţi trebuie să aştepte după Rebecca Smith, dar ea nu aşteaptă după nimeni. Am o mamă extraordinară.

                                                                      * * *

              Aeroportul din Manhattan e atât de aglomerat încât abia vezi pe unde mergi. Având în vedere că Alexander tot nu i-a răspuns mamei, va trebui să luăm un taxi până acasă la el. Asta va fi extrem de complicat, având în vedere că cel puţin un sfert din toţi oamenii ăştia vor să ajungă undeva în Manhattan. Ne rezumăm la a închiria o maşină, indiferent că a trebuit să plătească de cinci ori mai mult. Urc în spate şi îmi aleg o poziţie confortabilă, deoarece, după cum a spus mama, va dura cel puţin jumătate de oră să ajungem.

             Liniştea e deranjată de telefonul mamei şi pot să jur că e Alexander. Strâmb din nas când îi aud tonul dulce şi greţos. Îmi pun mâinile la urechi şi aştept să termine de vorbit. După mai bine de cinci minute în care a vorbit încontinuu, a închis apelul şi şi-a pus telefonul în geantă.

            - A avut o şedinţă de dimineaţă, de asta nu a putut răspunde.

           Şi presupun că şi ieri tot o şedinţă a avut... Nu mai spun nimic şi închid din nou ochii. Nu reuşesc să adorm din cauza melodiile simfonice pe care eram obligată să le ascult, dar măcar mă bucur că nu mai sunt nevoită să o aud pe mama. Curând sunt împinsă în faţă de o frână bruscă şi aproape că înjur când mă lovesc cu capul de scaunul mamei.

           - Învaţă să conduci, mârâi eu nervoasă.

          - Am ajuns, spune pe un ton fericit, ignorând ceea ce am spus.

           Îmi ridic privirea spre geam, iar aceasta îmi e acaparată de două porţi mari, în faţa cărora se aflau două gărzi de securitate. Mă încrunt şi îmi întorc din nou privirea spre mama. Porneşte din nou maşina închiriată cu puţin timp în urmă şi intră în curtea care deja părea imensă. Parchează pe una dintre aleile din faţa locuinţei imense ale iubitului ei, apoi coboară zâmbitoare din maşină. O urmez cu o expresie dezinteresată şi mă aplec după geanta mea. Trântesc portiera, apoi mă îndrept spre locul în care se afla mama. Din neatenţie mă izbesc de cineva, privirea mea fiind îndreptată spre geantă.

           - Scuze, murmur şi ridic privirea.

          - Nu-i nimic. Tu trebuie să fii Faith, nu? întreabă bărbatul tânăr din faţa mea.

           - Da, eu sunt, răspund confuză, acaparată de privirea lui.

           - Alexander, spune şi întinde mâna spre mine.

              În momentul ăsta mi-a picat cerul în cap. Viaţa îşi bate joc de mine, din nou...

___________

 Nu-mi vine să cred că în sfârşit am repostat Nume de cod:Pedofil. Am schimbat numele, deoarece Wattpad interzice pedofilia mai nou. Să sperăm că nu o să fie ştearsă iar. Să clarificăm ceva : cartea nu e ceea ce a fost. Are acelaşi plan, dar am băgat idei noi, iar capitolele vor fi rescrise, nu copiate.

 Eu sper că o să vă placă această variantă nouă. Postez săptămânal. ^^

P.s. Prologul e singurul care e cam la fel. Îmi plăcuse varianta aia, aşa că am păstrat ideea.