Cădere Liberă

Epilog

              

            Sângele ce se scurgea pe braţul meu picura lent pe podeaua din lemn. Am scos unul dintre cioburile ce intrase adânc în piele şi i-am dat drumul în balta de sânge de la picioarele mele. Era acolo de ore bune, la fel ca plasma spartă şi făcută bucăţi de pe podea. Îmi simţeam sângele clocotind în vene de nervi, de frustrare, de supărare şi, mai ales, de vină. Eram principalul vinovat în moartea a doi copii. Moartea celor din jurul meu nu mă mai afecta de mult timp, dar Faith nu era oricine.

           De-a lungul timpului învăţasem să ajung mai presus de toţi. Trecutul îmi juca în faţă ca un exemplu negativ, un exemplu de slăbiciune a fiinţei mele. Îmi lăsasem întreaga familie să moară în faţa mea fără să pot face nimic. Îmi omorâsem propriul copil doar pentru că eram atât de slab încât găseam liniştea în alcool şi droguri. Nu aş fi fost un tată excelent la douăzeci de ani, nu când demonstrasem cât de neglijent eram, nu când singura mea regăsire era starea de inconştienţă. Şi, mai ales, nu când urma să-mi găsesc sfârşitul în Iad.

           Cu timpul, devenisem o cu totul altă persoană. Nu dădeam dovadă de slăbiciune, nu-mi arătam punctele slabe şi, mai ales, ieşeam întotdeauna învingător. Asta doar pentru că trăisem ceva ce nu doream să mai trăiesc vreodată. Ucideam fără nicio grijă, fără să am oameni pe conştiinţă, dar erau trecuţi ca semnătură la sentinţa mea spre Infern. Păream invincibil, aveam totul, mai puţin sentimente. Umanitatea începea să dispară din mine pe zi ce trece, era prezentă doar într-o aparenţă, una pe care o cream întotdeauna. Şi cu ce scop? Oricum, eram total indiferent faţă de tot ceea ce mă înconjura.

          Minţeam, trădam, şantajam şi provocam suferinţă pentru că asta ştiam că fac. Atât îmi rămăsese din tot ceea ce reprezentam eu. Eram un risc imens pentru orice persoană, iar asta o dovedisem în nenumărate rânduri, dar, mai ales, i-o dovedisem ei. Era un copil, unul nevinovat că se născuse în locul nepotrivit. Aveam intenţii bune în privinţa ei, îmi doream doar să o protejez şi să o păstrez pentru mine. Era micul meu colţ de inocenţă, obsesia mea. Ajunsese să mă distrugă, să mă facă să devin, în interiorul meu, ceea ce nu-mi dorisem niciodată: o persoană cu slăbiciuni. Ea devenise una dintre ele. Nu eram capabil să renunţ la ea şi, ori de câte ori mă gândeam că aş putea să o ucid, îmi apărea în minte.

             Era greşit. Complet greşit să fiu schimbat peste noapte de un simplu copil. Era oriunde în mintea mea, îmi doream cu toată fiinţa să o distrug aşa cum mă distrugea şi ea pe mine, dar îmi doream să o şi iubesc. Eu reprezentam Infernul pentru ea, iubirea mea s-a transformat în obsesia de a o ţine alături de mine, de a o ţine în siguranţă faţă de propriul său tată. Tată pe care îl omorâsem. Îi opream orice încercare a mamei sale de a ajunge la ea, îmi era greaţă de femeia ce, brusc, începuse să-şi arate iubirea pentru fiica pe care o ignorase atâta timp. Şi făcusem ceea ce ştiusem mai bine, scăpasem de ea. Scăpasem de toţi cei din jurul ei doar pentru a-mi aparţine mie.

             Dar scăpasem şi de ea, căci o distrusesem în totalitate. Fără să realizez, nu mai era acelaşi copil pe care îl cunoscusem. Vedeam în privirea ei totul, îi vedeam suferinţa şi mă vedeam pe mine. Începeam să simt din nou, după atâta timp, ce înseamnă regretul. Începeam să regret că mă apropiasem de ea, regretam tot ceea ce am făcut. Eram total dat peste cap de ideea de a avea un copil, de ideea că urma să distrug totul pentru că toată umanitatea mea se dusese pe Apa Sâmbetei. Nu mă mai puteam considera un om, chiar ea mi-o spusese. Devenisem un demon şi nu eram mândru de asta. Reacţionam impulsiv, îmi descărcam nervii pe singura fiinţă căreia îi permisesem să se apropie atât de mult de mine şi mă simţeam doborât. Alexander Montblanc era doborât de o fiinţă a cărei putere nu exista. Eram doborât psihic.

             O vedeam în faţa ochilor, o vedeam cum îmi zâmbea şi abia ce realizam că o pierdusem. Orice aş fi făcut, nu mai putea fi adusă înapoi. Nici ea, nici mica fiinţă ce creştea în ea şi care nu avea nicio vină. Cum nu avea nici ea, de altfel. Pierdusem unica fiinţă ce încercasem să o păstrez şi mă condamnasem singur la o viaţă plină de regrete. Dar, oricât m-aş fi gândit la viitor, realizam că nu o voiam departe. O simţeam oriunde, îmi intrase în sânge, îmi intrase în minte. O puteam simţi lângă mine, îi puteam simţi corpul, buzele, totul. Dar, mai presus de orice, îi simţeam suferinţa.

           M-am aplecat peste birou, lăsând sângele să păteze lemnul lăcuit. Respiram greu şi, fie că era din vina pierderii sângelui, eu simţeam că era din vina pierderii ei. Ideea că nu mai era, că-mi luase dreptul de a o păstra fusese cea mai dureroasă lovitură primită vreodată. M-aş fi simţit mai împăcat cu mine dacă aş fi ştiut că ea trăia, chiar dacă nu o mai aveam alături. Nu meritam să o mai am, nu după ce-i sfâşiasem orice cale spre fericire. Nu după ce îi semnasem sentinţa la o viaţă în suferinţă.

          Arma ce-mi stătea în mâini părea din ce în ce mai grea. Mi-am ridicat privirea spre ea, încă mă privea, dar ceva se schimbase. Zâmbetul îi pierise de pe chip, lăsând loc tristeţii şi dezamăgirii. O dezamăgisem şi pe ea, nu doar pe mine. Părea să vină mai aproape, dar imaginea ei iluzorie se estompa. Mâna începu să-mi tremure în momentul în care ea dispăruse. Imaginea ei rămăsese doar în mintea mea, nu o mai simţeam aproape. M-am trântit înapoi pe scaun, învârtind pistolul între degete. Colţul gurii mi s-a ridicat într-un zâmbet, odată cu arma.

           Făceam ceea ce îmi doream, o urmam. Am închis ochii şi, fără vreun regret, am tras. Nu mai existam niciunul dintre noi. Eram doar pulbere, gânduri, amintiri şi regrete...

____________

          Şi s-a terminat. Au murit toţi trei sau toţi... nici nu ştiu câţi, dacă e să pun la socoteală şi familiile lor, dar şi pe toţi cei care au murit din vina lui. Nu ştiu dacă vă aşteptaţi ca epilogul să vină chiar atât de curând, eu una sper că v-am surprins cât de cât. De data asta am fost destul de previzibilă, având în vedere că personajele mele au devenit, pe parcurs, puţin instabile psihic. Dacă îi analizaţi puţin, o să vă daţi seama de asta pentru că ar fi fost penibil să o spună cu cuvintele lor, aşa-i? 

        Sper că nu-l urâţi pe Alexander. Orice întrebări mai aveţi, le aştept într-un comentariu, la fel cum vă aştept şi părerea asupra cărţii. Varianta asta este puţin mai complexă decât cea trecută, dar nu sunt îndeajuns de mulţumită nici de ea.

         Eu vă mulţumesc pentru tot şi, mai ales, pentru părerile frumoase pe care le primesc, dar pe care nu le merit pe deplin! Sunt foarte ataşată de Cădere Liberă, la fel cum am fost ataşată şi de Nume de cod: Pedofil, ambele reprezentând o idee spontană care nici măcar nu am habar cum mi-a venit. Înainte să mă apuc de scris epilogul aveam atât de multe să vă spun, dar după ce am realizat că am terminat cartea, am uitat tot.

      De astăzi într-o săptămână postez o nouă carte ( Înapoi în trecut ), pentru cei interesaţi voi lăsa un anunţ aici! Şi, desigur, găsiţi orice informaţie pe grupul de Facebook (Devona R. Hawkins- Wattpad) . Dacă aveţi vreo întrebare mă găsiţi, de asemenea, pe Facebook. Pe Wattpad răspund întotdeauna mai greu. Vă pup şi vă mulţumesc pentru cele 93k lecturi!